Dragostea - un software al minţii

Azi m-am gândit să îţi vorbesc puţin despre dragoste. Înainte de a "lua peniţa în mână", cuvintele îmi curgeau în gând ca un râu fără stavilă. Acum îmi pare greu. Nu ştiu cu ce să încep. Poate cu limitele ei...
Oare ce doare mai tare: O lovitură cu pumn sau loviturile cu cuvinte? Ce o doare pe o femeie mai tare? O prieten vechi îmi spunea acum câţiva ani buni: "Tata mi-a spus mereu: Băiete, într-o femeie nu ai voie să dai nici cu o floare!" Un sfat bun, din inimă. Pe care prea puţini băieţi îl învaţă de la taţii lor. Azi am văzut pe stradă un tip şi o tipă. Cum vorbeau ei aşa în contradictoriu, dintr-o dată băiatul îi arde fetei un pumn în umăr. Fata nu se lasă, ci loveşte înapoi. El, iară. Şi se hârjonesc ei aşa până când îi dau fetei lacrimile. Atunci cearta ia sfârşit. Că deh, ce-i prea mult e prea mult totuşi. Cei doi se împacă. Iar eu mă întreb mut: Băiatul acela îşi va bate la un moment dat soţia? O întrebare fără răspuns. Poate retorică.
Cred că violenţa, că o fi fizică sau verbală, este limita iubirii. Adică "până aici"! Nu cred că doi oameni care se lovesc/jignesc pot afirma public că se iubesc. Nu cred. E obişnuinţă (prostă), dar iubire sigur nu este. Nu mai este!
Iubirea este software-ul minţii mele. Cam aşa l-aş putea parafraza pe marele sociolog danez Geert Hofstede. E cel mai nobil sentiment. Iubirea e a oricui. Uneori doare. Dar fiecare dintre noi este atât de puternic încât să poată "duce" acea durere. E o durere dulce-amară. O durere de care îţi aminteşti cu drag "după ani şi ani...".

Răbdare

I sit here on the stairs Cause I'd rather be alone
If I can't have you right now I'll wait dear
Sometimes I get so tense but I can't speed up the time
But you know love there's one more thing to consider...

În viaţă trebuie să avem răbdare. Să nu aşteptăm să primim mult de-odată. Să ne aşteptăm rândul. Şi porţia. Viaţa e o curvă comunistă. Nu ne dă totul de-a gata, nu ne dă atât cât avem nevoie. Ne dă cât vrea, ne împarte raţii... Nici măcar n-o interesează dacă suntem o familie mare sau nu.
Uneori avem nevoie de puţină prietenie. N-o primim. Alteori avem nevoie de înţelegere. Dar ce primim în schimb? Nişte critici dure, departe de a fi solidaritate, compasiune, înţelegere. Viaţa e un paradox în sine. E ca şi cum cineva ne-ar pedepsi la fiecare pas. Cu cât cerem mai mult, cu atât ni se oferă mai puţin.
Răbdarea nu e a oricui. Majoritatea oamenilor sunt nerăbdători. Se întrec în a-şi atinge ţelurile, mult mai devreme decât ar fi cazul. Oameni tineri asced în funcţii care nu li se potrivesc, poartă costume şi cravate care îi gâtuie înainte de vreme, înfruntă probleme de birocraţie pe care abia la vârsta maturităţii depline ar trebui să le cunoască. Lumea se grăbeşte. Oamenii şi-au pierdut răbdare. Oare timpul chiar nu mai are răbdare?
E ciudat. Sunt calm, stau la coadă, îmi aştept rândul. Chiar cred că cei din urmă vor fi cei dintâi. Ciudat, nu? Să fiu eu, oare, ultimul naiv de pe planetă? De ce să-i las pe toţi să mi-o ia în faţă? E simplu. Pentru că vreau să mă bucur de "prezent", de ceea ce am acum. Din principiu nu mi-a plăcut să aştept. De aceea nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc să ating o ţintă pentru care nu sunt pregătit. Nu încă. Vreau să vină toate înspre mine. Şi atunci voi decide dacă le voi îmbrăţişa sau nu.
Şi da, ascult Guns. Chiar acum:

I'VE BEEN WALKING THE STREETS AT NIGHT
JUST TRYING TO GET IT RIGHT
ITS HARD TO SEE WITH SO MANY AROUND
YOU KNOW I DON'T LIKE BEING STUCK IN THE CROWD
AND THE STREETS DON'T CHANGE
BUT MAYBE THE NAMES
I AIN'T GOT TIME FOR THE GAME CAUSE I NEED YOU ...

Cine sunt eu?

Uneori mă caut. Alteori mă găsesc fără să mă caut. Fără să vreau măcar să mă găsesc. Mă găsesc în tot felul de chestii ciudate. Mă găsesc în îngheţata-sandviş pe care o mănânc uneori, în monitorul calculatorului, în bălţile de pe parcare... Sunt peste tot şi niciodată singur. Sunt eu cu mine şi mă simt ok aşa. Uneori mă ascund sub o mască. În spaţiul virtual sunt altcineva. Nu ştiu de ce nu vreau să fiu eu şi pe net. Poate pentru că sunt mai puternic aşa. Mi-e frică să nu devin vulnerabil. Să nu apară cineva care să-mi încurce treburile. Aici, în acest spaţiu, daţi-mi voie să fiu Raul şi atât. Un tânăr la început de drum, cu prieteni dragi, iubitor de frumos, cu muzica în suflet şi mii de cuvinte în gând. Daţi-mi voie să scriu corect, cu diacritice, dar absurd din punct de vedere al conţinutului. Daţi-mi voie să mă uit la meciuri doar cu coada ochiului. (nu, nu sunt un suporter înfocat, prefer baschetul şi voleiul) Daţi-mi voie să nu vă spun cine sunt eu cu adevărat, ci să vă las să mă descoperiţi voi. (dacă doriţi, bineînţeles)
Îmi place să citesc gânduri diverse. Nu-mi place să le comentez. Îmi fac o părere. Se poate să mă impresioneze anumite scriituri. Atât de tare, încât să îmi doresc în secret să cunosc autorii. Spaţiul virtual e înşelător şi ştiu asta. Nu mă las amăgit. Şi nici nu încerc cu orice preţ să-i cunosc pe ceilalţi bloggeri. Poate mi-e frică de dezamăgiri. Nu-mi place să-mi asum riscuri. Îmi place să trăiesc din plin anumite momente, dar să gândesc înainte orice situaţie care ar putea avea efecte tragice asupra mea sau a celor dragi. I play safe, ca să zic aşa. Întotdeauna!
Sunt un tâmpit uneori. Naiv, visător, mereu cu capul în nori. Duşmani? Am şi din ăştia. Îi cunosc pe toţi. Nu mă pot atinge.
Îmi place să fiu original. Nu-mi plac oamenii care fură. Indiferent ce ar fura: bani, haine, aur, statusuri de mess... Nu-mi plac oamenii lipsiţi de personalitate, care "se inspiră" din stilul altora. Un stil care oricum nu îi prinde.
Detesc minciuna, ipocrizia, lăudăroşenia. Îmi plac oamenii simpli, deştepţi, cu haz. Oamenii cu care se poate vorbi.
Cam atât despre mine. Esenţa se află în cuvinte.

Never!

Răsfoind prin spaţiul virtual, am dat de nişte pagini superbe, de o fineţe şi profunzime mai rar întâlnite. Autoarea este o fată simplă, dintr-o bucată, feminină când e cazul, băieţoasă mai tot restul timpului. Presupun că e acea EA despre care mi s-a spus deseori că e "naşpa, ursuză, cretină, penală". O fi şi aşa, nu tăgăduiesc. Dar are fata asta un stil de a scrie, de-ţi vine pe loc să-ţi smulgi inima din piept şi să ţi-o izbeşti cu putere de primul perete care ţi se iveşte în cale. Fleoşc! Fata asta este, într-adevăr, ciudată. Scrie despre moarte de parcă ar fi fost acolo, te face să râzi, te face să plângi, te scoate din pepeni cu adevărurile pe care le expune, ce mai! Fata e talentată rău de tot!
Nu voi spune cum o cheamă şi de unde o cunosc. Citind-o, aproape că m-am îndrăgostit de ea. Fata asta... fata asta e pe punctul de-a pierde ce are mai scump. Dar fata asta nu va pierde. Şi asta pentru că e o luptătoare. O nebună, o tembelă, dar, mai presus de toate, o luptătoare care nu va pleca prea repede capul. Fata asta e puţin altfel decât toate celelalte. Semănăm într-o oarecare măsură. Îi doresc să piardă de data asta! Să piardă, pentru a se putea regăsi. Momentan trăieşte o minciună, o minciună pe care o simte în toate mădularele, o minciună care o nelinişteşte. Pentru că fata asta are nevoie de dragoste, tandreţe, duioşie. Are nevoie exact de chestiile pe care le va pierde forever. Vreau să le piardă. Sunt un egoist, ştiu. Vreau să le piardă pentru că ştiu că merită mai mult. Merită mai mult pentru că e deosebită. Dumnezeu e mare şi drept, zic unii! Tind să-i cred şi asta pentru că atât eu, cât şi cei ce mi-au făcut rău, au primit ce au meritat. Oricine ajunge să "şi-o ia" odată şi-odată.
Fata asta are o putere imensă. Are harul cuvintelor. Cuvintele fac ce le spune ea. Se joacă cu ele. E deşteaptă-foc. Fata asta ar putea avea totul. Ştiu însă că va alege să piardă totul. Să sufere. Şi să scrie. Aşa i-e firea. Pentru ea Dumnezeu cu siguranţă a făurit un plan mult mai mare.

Despre love şi alte nebunii

Tocmai am vizionat un film "de fete": Sex and The City - The Movie. Un film în care dragostea ne este prezentată aşa cum este ea: suavă, nebunească, dureroasă, întortocheată. Pentru o clipă m-am transpus în locul lui Big. Un tip mega-ok. Probabil că în situaţia lui aş fi făcut la fel. Cred că e adevărată afirmaţia că dragostea învinge. Chiar cred că e aşa. Problema este că nu întotdeauna putem să distingem între dragoste şi ceva ce seamănă cu ea... E ca la ciupercile acelea otrăvitoare. Cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt mai veninoase. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care pozau în cuplul perfect. Nu cred în chestii din astea. Prefer dragostea simplă, fără prea multe pupături şi tandreţuri în public, dar dezlănţuită, nebună între cei 4 pereţi. Sună a clişeu? Posibil. Poate sunt eu prea sensibil. Nu ştiu de câte ori am reuşit cu adevărat să rănesc. Poate de vreo 2 ori. Rănit am fost însă de mult mai multe ori. Golul acela în stomac, când simţi că nu mai reuşeşti să te ţii pe picioare: Pe toate le-am simţit!
Mă gândesc că dragostea între Carrie şi Big nu e unică. Există cazuri şi cazuri, despărţiri peste despărţiri. Dragostea învinge oricum. Oare o nuntă alterează iubirea? Presupun că nu. Dorinţa fetelor de a fi prinţese o zi din viaţă - cam aşa aş descrie nunta. N-o voi numi o tâmpenie. (deşi adesea gândesc aşa!) Mi se pare doar în plus uneori. E ca un legământ peste un legământ. Un fel de nod marinăresc. De ce să mai legăm ceva ce oricum e legat printr-un fir invizibil? I dunno. Some day, I'll surely find it out, too.