Un suflet

Era o seară rece de septembrie. Se plimba de nebună pe străzi. Singură. Noaptea la 12. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Îi părea rău pentru anii pe care i-a irosit alături de el. Când ar fi putut sta lângă o persoană de caracter. Sau ar fi putut pleca undeva departe, la master. Fără să privească înapoi. Acum era târziu. Ştia că trebuie să-şi vadă de viaţă. "De mâine" dorea să nu mai plângă. Să-şi croiască un nou destin. Singură. Sau alături de un necunoscut, pe care să nu-l lase prea uşor să-i pătrundă în suflet. Îi era dor de prietenele din copilărie. De prietenii din liceu care au ridicat-o de atâtea ori când simţea că nu mai poate sta în picioare. Îi era dor de G., care prin sfaturile lui reuşise mereu să-i dea putere. Curaj. Credinţă. Dorinţa de a lupta. Ah, de atâtea îi era dor!
În timpul ăsta, el reflecta la trecut. O iubise, însă nu ştiuse să o păstreze aproape. O lăsase să se îndepărteze, ba mai mult, o forţase practic să plece din viaţa lui. Pentru totdeauna. Ştia că nu va fi fericit mult timp. Că va umbla cu una, cu alta, dar o fată ca ea nu va mai întâlni niciodată. Ea fusese specială. Altfel ca toate. Sensibilă. Finuţă. Un suflet mare. Avusese privilegiul să aibă şi el loc în acel suflet vreo patru ani. Prea puţin. Însă destul să îl distrugă.

Pe curând

Când am aflat că a murit Thea Radu, nu am ştiut ce să cred. Pentru o clipă mi-a stat inima în loc şi într-o fracţiune de secundă mi s-au perindat prin minte toate amintirile anilor de liceu. Nu doar mie mi-a fost ca o mamă. Ne-a fost tuturor. O dirigintă şi o profesoară ca ea nu va mai exista în liceul Lenau din Timişoara niciodată. Am fost un norocos. Am avut-o pe Thea opt ani ca profă de bio. O persoană deosebită. Iubea copiii şi animalele mai mult ca orice. Dar mai presus de toate îşi iubea fiul, pe Titi...
Cuvintele nu pot descrie ce simt acum. În boxe răsună What's Up de la 4 Non Blondes - melodia pe care am cântat-o cu clasa la absolvire. Vroiam să facem întâlnirea de 10 ani. Nimeni nu ar fi crezut că va fi aşa. Că se va termina aşa. Nimeni.
Nu pot să uit examenul de bac, când la economie am primit exerciţiile greşite. Dacă nu era Thea, probabil că aş fi picat bacul. Nu pot să uit cum umbla Thea la finele fiecărui semestru după motivări pe la medici, ca să aibă o susţinere în consiliul profesoral, pentru că mereu ne motiva absenţele. Nu pot uita felul cum zâmbea, cum râdea, cum vorbea - vocea răguşită de la ţigară îmi răsună şi acum în minte. Era o nebună şi iubea viaţa, iubea şcoala în care şi-a dat ultima suflare, ne iubea pe noi, elevii... Chiar ne iubea...
În sufletul meu a rămas un mare gol. Nu am lacrimi să plâng. A plecat prea devreme. Nu pot să uit cum ne numea "Hornochs" când făceam tâmpenii. Nu pot să uit cum ne-am mascat în prezervative la Maskenball şi am dansat Conga în şir, cu Thea în frunte. Voi v-aţi mascat în p...e la Fasching vreodată?
Mi-e dor de vremea aia. Şi mă doare sufletul când mă gândesc la Titi, care acum îşi îngroapă mama. Mi-e dor de sufletul ei care a suferit alături de noi, care ne-a învăţat să fim oameni. Ce altă dirigă vorbeşte cu tine despre problemele tale aşa cum a făcut-o Thea? Diriga ta ar sta cu eleva ei de vorbă despre avort? Ar putea-o sfătui lucid şi raţional? Thea a făcut multe. Nu ne-a fost doar dirigă. Ne-a fost prietenă. Ne-a fost mamă. A fost parte din sufletul nostru. Şi ştiu că atunci când voi vedea un elefant, gândul îmi va zbura la ea. Era animalul ei preferat.
R.I.P. Thea Radu. Îmi tremură mâinile când scriu aceste cuvinte. Îţi mulţumesc că mi-ai fost mamă patru ani. Ne vedem acolo sus, promit!




Auf Wiedersehen! La revedere! Întâlnirea de 60 de ani va fi în Cer!

Alte "vremi"

Mă gândesc cu drag la vremurile de demult, când nu-mi păsa de nimeni şi de nimic. Când tot ce conta era să fiu sunat cât mai des, să ies în oraş cu prietenii, să ne distrăm şi să dansăm până la epuizare. Vremurile s-au schimbat. Acum stau mai mult pe acasă. În rest, la servici. Prietenii vechi s-au cam pierdut în negura anilor... deşi n-au trecut decât vreo 5.
Îmi plăcea prin liceu o puştoaică de la mine din clasă. Tipa umbla de vreo 2 ani cu un tip cu 2 ani mai mare, el mergea deja la facultă, ea încă în liceu. Ce mai, eram îndrăgostit nebuneşte de ea. Colega asta a mea era foarte populară prin şcoală, deşi aparţinea tagmei tocilarilor (avea numai note de 10, dar când era vorba de distracţie, era prima care zicea DA). O tipă roşcată, slăbuţă, cu ochi mari, căprui. O tipă aparent raţională şi la locul ei. Era o nebună, dar asta numai eu ştiam. Stăteam împreună în fiecare pauză. Povesteam despre vrute şi nevrute, iar seara, după ora 10, vorbeam la telefon, pentru că era mai ieftin. Săreau scântei între noi, deşi, cum spuneam, ea avea prieten de ceva vreme. Eram sigur că va fi a mea, pentru că reuşisem să o şi sărut de 2 ori pe buze. Tipei îi plăcea din cale-afară să flirteze, problema era însă că nu flirta numai cu mine, ci şi cu alţi colegi. Pe undeva simţeam că mă place mai mult decât pe ceilalţi, era o atracţie nemaipomenită între noi.
Într-o zi m-a lăsat cu ochii în soare. Mi-a zis că nu poate renunţa la el, că s-a obişnuit, că-i este frică de schimbări. Am plecat trist, ca un câine plouat. Am uitat-o greu. Foarte greu. Sunt sigur că a regretat clipa în care nu a ales să fie alături de mine, pentru că nici un an nu a trecut şi tipul cu pricina i-a dat verde. Scurt pe 2, s-a culcat cu alta. Trist.
Îmi place uneori să-mi aduc aminte de cuceririle şi iubirile mele adolescentine. E trist când îmi dau seama că tipele m-au cam părăsit. Că am cam rămas cu buza umflată. Dar e mişto când mă gândesc că unele încă mai suspină după mine. Şi sunt sigur că aşa este. Eu sunt neschimbat. Acelaşi tip drăguţ din trecut, veşnic tânăr şi pus pe glume. Ele îmi par îmbătrânite înainte de vreme. Au vrut bărbaţi adevăraţi, i-au primit. Şi s-au ars. Zâmbesc în sinea mea când trece una sau alta pe lângă mine, salutându-mă cu capul plecat. De una singură mi-e al dracu' de dor. Şi ea are probleme, am aflat, dar are un loc special în inima mea. Nu forţez întâlnirea, aştept răbdător. Întotdeauna mi-au plăcut surprizele.