Blogul de inima albastra

Sad and alone

2009-03-04T22:57:00.002+02:00

De ce acum, în momentul ăsta, cântecele din Winamp sunt triste toate? Oare calculatorul meu e trist pentru că aşa sunt şi eu? Sunt departe. Berlinul e un oraş frumos, nebun, bogat. Plin de ciudaţi, plin de oameni liberi, care fumează şi beau bere pe stradă, fără să trebuiască să dea socoteală cuiva. Oameni ca noi, românii.
Sunt singur în Berlin. Parcă acum simt mai mult singurătatea. Stau într-un apartament mult prea mare pentru mine. Dar e mişto. Ascult muzică. În prima zi am ascultat BUG Mafia. Azi, piese triste.
De ce în viaţă trebuie să facem atâtea alegeri greşite până nimerim şi una bună? De ce nu putem da timpul înapoi? Şi de ce, de fapt, nici măcar acele alegeri pe care le-am considerat extraordinar de bune se dovedesc a fi tocmai opusul?
Germania m-a primit cu braţele deschise. Aşa cum am primit-o şi eu pe ea. Mă simt bine aici. Doar acum, în momentul de faţă, simt singurătatea mai tare. Mă roade puţin, pentru că sunt departe de casă. Mi-e dor de apartamentul meu micuţ. De viaţa mea agitată, de maşinuţa mea. Nu mi-e dor încă de oameni. Nu ştiu de ce... E încă prea devreme.
Ascult BUG Mafia. Din nou. Am înnebunit? Nu sunt pregătit să mor. Nu încă. Zice piesa. Mi-e dor de prieteni. De viaţă. De "casă"...

Plec.

2009-02-20T21:25:00.002+02:00

În lume. Aşa s-ar părea. Plec la Berlin pentru trei luni. Simt nevoia să iau o pauză. Sunt obosit. Am adunat atâta oboseală în mine, am ascultat atâtea ofuri şi m-am enervat de atâtea ori, încât simt că nu mai pot continua aşa. Pot continua, dar nu aşa. După o pauză de trei luni, voi fi destul de fresh să o iau de la capăt în România. Daaah, în RO-MÂ-NI-A! Ţara asta naşpa, care mai nou se crede europeană, deşi e încă nepermis de departe de Europa.
E urât în România. Sunt gume lipite de asfalt pe care le simţi mai ales vara, sunt oameni nervoşi în trafic, veniţi din părţi mai sudice şi sudestice ale ţării noastre, care claxonează ca nebunii, în timp ce tu le zici "chill", arătându-le, flexat, degetul mijlociu... Cu cât se fac mai roşii, cu atât mai zâmbăreţ devin eu. Îi văd cum puşcă de nervi, dar dau muzica mai tare şi zâmbesc şi râd, să le fac în ciudă. Îmi pare rău de oamenii frustraţi şi de cei ce pun mereu răul în faţă. Aceştia nu vor câştiga niciodată, pentru că pur şi simplu nu merită să câştige. Unii oameni se nasc câştigători. De fapt, sunt nişte luptători, nişte oameni care ştiu că doar optimismul şi puterea lor îi va duce departe. Oameni care zâmbesc şi atunci când le merge mai puţin bine, care nu se încruntă, care ştiu dă stoarcă binele şi serul cel bun din tot şi din toate. Vreau să cred că un om din acesta sunt şi eu. Nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Nu mă las până nu îmi iese ceva aşa cum mi-am dorit. Lupt până la epuizare, lupt până când câştig.
O bătălie poate fi pierdută, dar războiul continuă. Sunt optimist, cred în binele din om, cred în puterea asta nemăsurată a rasei noastre infime. Da, suntem puternici. Şi deştepţi. Ne batem cu stihiile, cu vremea, cu răul din lume. Unii mor. Alţii sunt răniţi. Mai uşor sau mai tare. Şi unii au noroc şi merg mai departe. Mă uit cu plăcere la I shouldn't be alive. Acolo se vede cât de mare e puterea omului, cât de mult rezistă, atunci când gândeşte pozitiv. Nu-mi plac laşii, oamenii lipsiţi de curaj, complexaţi. Nu-i vreau aproape, pentru că am impresia că încearcă să mă tragă în jos. Şi da, asta fac. Vrând-nevrând. Nu am crezut multă vreme în Dumnezeu. Încetul cu încetul mi-am recăpătat credinţa. Cineva spunea, cândva, că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Ioli, profa de religie, acum antrenoare la Banu Sport, spunea asta.

A fost si Cargo

2009-01-19T11:21:00.002+02:00

Am ascultat aseară Cargo. O veche dragoste de-a mea. Am crescut cu ei şi iată că după 20 de ani încă îi mai ascult cu plăcere. Acum sunt altfel. Unii spun că sunt "mai comerciali". So what? Cargo e în continuare Cargo, cu sau fără Kempes, cu mai multe balade, poate, dar sound-ul e la fel. Baciu, o voce bună, îmi "gâdilă" urechile. Poate că "zgârie" ar fi cuvântul mai potrivit. În sensul bun, se înţelege.
Ascultând piesele lor ieri seară, mi-am amintit de Mere-Pere, Pere-Mere, Nu te însura, măi vere! Şi am zâmbit. Aveam cu vară-mea şi o coregrafie pe piesa asta. Născocită spontan, în Piaţa Operei din Timişoara.
Am ascultat Hora pe motoare şi mi-am amintit de un vis la care încă nu am renunţat. Mi-a spus un prieten, Călin, că visele astea trebuie să ţi le îndeplineşti repede. Că altfel zboară, ai alte priorităţi, aspiri la alte chestii. Nu am uitat de visul să am un motor. Să-mi iau lumea-n cap atunci când m-am săturat de lume. Şi să plec în lume. Acolo unde mi-e locul uneori...
Mi-am amintit de vremea în care nu ratam nici un concert în aer liber. De vremea în care cântam Aproape de voi până mă durea gâtul. A fost a treia melodie ieri seară. Am cântat cu ei, dar parcă alteori suna puţin altfel. Nu ştiu dacă Kempes îşi scutea gâtlejul atunci când ne lăsa pe noi să cântăm...

Virtutea mea

2008-10-27T19:05:00.004+02:00

Prietenia e o virtute. O virtute pe care doar puţini o au. Să nu-mi spui că TU nu ai bârfit niciodată pe cineva. Eşti om...
Îmi e greu să scriu când sunt fericit. Când lumea-i a mea, cum ziceau BUG Mafia. Pot însă să scriu când lumea mi se destramă, când îmi fuge pământul de sub picioare. Într-o zi ca astăzi, degetele tastează singure pe tastatură. Mintea devine accesoriu.
Pe unii îi consideram prieteni. Pe alţii, potenţiali prieteni. Şi unii, şi alţii îmi erau dragi ca oameni. Dragi, pentru că aveam credinţa că au coloană vertebrală. Îi vedeam serioşi, buni, corecţi. Între timp am realizat că aparenţele înşală. Că prietenii sunt păsări rare. Că nu are rost să îţi faci prieteni noi. Cei vechi vor fi mereu acolo pentru tine. Şi asta e mai mult decât suficient.
Voi vorbi pe şleau, pentru a mă descărca. N-am duhovnic pentru asta. Am însă blog, ca voi toţi, de altfel. De câteva săptămâni se învârt în jurul meu două persoane ciudate. Una din ele sunt sigur că are suflet bun, însă s-a făcut praf, de ce, nu ştiu. Cealaltă persoană e meschină. Ştie să fie ironică, să te atace, să se răzbune. Atât. A reuşit să o tragă prin noroi şi pe persoana cea bună, astfel că mi-au devenit ambele instant antipatice. Sunt oameni pe care alteori mi i-aş fi dorit alături. Mi i-aş fi dorit aproape, poate chiar prieteni. M-au dezamăgit însă atât de tare, încât îmi doresc să dispară din jurul meu. Să nu-i mai văd. Sunt superficiali, miştocari, nesimţiţi. Mă bucură în secret un singur lucru: Că răutatea lor se va întoarce împotriva lor. Nu ştiu dacă există cineva acolo sus. Ştiu însă sigur că "şi-o vor lua". Şi asta pentru că mi-am luat-o şi eu atunci când am rănit gratuit.
În clipele astea oribile, în care simt că nu mai e nimeni alături de mine, îmi amintesc de prieteni. Şi mă bucur că-i am acolo, aproape. Sunt puţini, dar valoroşi. Ştiu că i-am dezamăgit şi că îi voi mai dezamăgi. Dar voi fi acolo pentru ei când vor avea nevoie de mine. Pentru că sunt un norocos: Virtutea asta mă caracterizează.

Un suflet

2008-09-26T23:13:00.002+03:00

Era o seară rece de septembrie. Se plimba de nebună pe străzi. Singură. Noaptea la 12. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Îi părea rău pentru anii pe care i-a irosit alături de el. Când ar fi putut sta lângă o persoană de caracter. Sau ar fi putut pleca undeva departe, la master. Fără să privească înapoi. Acum era târziu. Ştia că trebuie să-şi vadă de viaţă. "De mâine" dorea să nu mai plângă. Să-şi croiască un nou destin. Singură. Sau alături de un necunoscut, pe care să nu-l lase prea uşor să-i pătrundă în suflet. Îi era dor de prietenele din copilărie. De prietenii din liceu care au ridicat-o de atâtea ori când simţea că nu mai poate sta în picioare. Îi era dor de G., care prin sfaturile lui reuşise mereu să-i dea putere. Curaj. Credinţă. Dorinţa de a lupta. Ah, de atâtea îi era dor!
În timpul ăsta, el reflecta la trecut. O iubise, însă nu ştiuse să o păstreze aproape. O lăsase să se îndepărteze, ba mai mult, o forţase practic să plece din viaţa lui. Pentru totdeauna. Ştia că nu va fi fericit mult timp. Că va umbla cu una, cu alta, dar o fată ca ea nu va mai întâlni niciodată. Ea fusese specială. Altfel ca toate. Sensibilă. Finuţă. Un suflet mare. Avusese privilegiul să aibă şi el loc în acel suflet vreo patru ani. Prea puţin. Însă destul să îl distrugă.

Pe curând

2008-09-22T22:58:00.007+03:00

Când am aflat că a murit Thea Radu, nu am ştiut ce să cred. Pentru o clipă mi-a stat inima în loc şi într-o fracţiune de secundă mi s-au perindat prin minte toate amintirile anilor de liceu. Nu doar mie mi-a fost ca o mamă. Ne-a fost tuturor. O dirigintă şi o profesoară ca ea nu va mai exista în liceul Lenau din Timişoara niciodată. Am fost un norocos. Am avut-o pe Thea opt ani ca profă de bio. O persoană deosebită. Iubea copiii şi animalele mai mult ca orice. Dar mai presus de toate îşi iubea fiul, pe Titi...
Cuvintele nu pot descrie ce simt acum. În boxe răsună What's Up de la 4 Non Blondes - melodia pe care am cântat-o cu clasa la absolvire. Vroiam să facem întâlnirea de 10 ani. Nimeni nu ar fi crezut că va fi aşa. Că se va termina aşa. Nimeni.
Nu pot să uit examenul de bac, când la economie am primit exerciţiile greşite. Dacă nu era Thea, probabil că aş fi picat bacul. Nu pot să uit cum umbla Thea la finele fiecărui semestru după motivări pe la medici, ca să aibă o susţinere în consiliul profesoral, pentru că mereu ne motiva absenţele. Nu pot uita felul cum zâmbea, cum râdea, cum vorbea - vocea răguşită de la ţigară îmi răsună şi acum în minte. Era o nebună şi iubea viaţa, iubea şcoala în care şi-a dat ultima suflare, ne iubea pe noi, elevii... Chiar ne iubea...
În sufletul meu a rămas un mare gol. Nu am lacrimi să plâng. A plecat prea devreme. Nu pot să uit cum ne numea "Hornochs" când făceam tâmpenii. Nu pot să uit cum ne-am mascat în prezervative la Maskenball şi am dansat Conga în şir, cu Thea în frunte. Voi v-aţi mascat în p...e la Fasching vreodată?
Mi-e dor de vremea aia. Şi mă doare sufletul când mă gândesc la Titi, care acum îşi îngroapă mama. Mi-e dor de sufletul ei care a suferit alături de noi, care ne-a învăţat să fim oameni. Ce altă dirigă vorbeşte cu tine despre problemele tale aşa cum a făcut-o Thea? Diriga ta ar sta cu eleva ei de vorbă despre avort? Ar putea-o sfătui lucid şi raţional? Thea a făcut multe. Nu ne-a fost doar dirigă. Ne-a fost prietenă. Ne-a fost mamă. A fost parte din sufletul nostru. Şi ştiu că atunci când voi vedea un elefant, gândul îmi va zbura la ea. Era animalul ei preferat.
R.I.P. Thea Radu. Îmi tremură mâinile când scriu aceste cuvinte. Îţi mulţumesc că mi-ai fost mamă patru ani. Ne vedem acolo sus, promit!

Auf Wiedersehen! La revedere! Întâlnirea de 60 de ani va fi în Cer!

Alte "vremi"

2008-09-04T23:36:00.002+03:00

Mă gândesc cu drag la vremurile de demult, când nu-mi păsa de nimeni şi de nimic. Când tot ce conta era să fiu sunat cât mai des, să ies în oraş cu prietenii, să ne distrăm şi să dansăm până la epuizare. Vremurile s-au schimbat. Acum stau mai mult pe acasă. În rest, la servici. Prietenii vechi s-au cam pierdut în negura anilor... deşi n-au trecut decât vreo 5.
Îmi plăcea prin liceu o puştoaică de la mine din clasă. Tipa umbla de vreo 2 ani cu un tip cu 2 ani mai mare, el mergea deja la facultă, ea încă în liceu. Ce mai, eram îndrăgostit nebuneşte de ea. Colega asta a mea era foarte populară prin şcoală, deşi aparţinea tagmei tocilarilor (avea numai note de 10, dar când era vorba de distracţie, era prima care zicea DA). O tipă roşcată, slăbuţă, cu ochi mari, căprui. O tipă aparent raţională şi la locul ei. Era o nebună, dar asta numai eu ştiam. Stăteam împreună în fiecare pauză. Povesteam despre vrute şi nevrute, iar seara, după ora 10, vorbeam la telefon, pentru că era mai ieftin. Săreau scântei între noi, deşi, cum spuneam, ea avea prieten de ceva vreme. Eram sigur că va fi a mea, pentru că reuşisem să o şi sărut de 2 ori pe buze. Tipei îi plăcea din cale-afară să flirteze, problema era însă că nu flirta numai cu mine, ci şi cu alţi colegi. Pe undeva simţeam că mă place mai mult decât pe ceilalţi, era o atracţie nemaipomenită între noi.
Într-o zi m-a lăsat cu ochii în soare. Mi-a zis că nu poate renunţa la el, că s-a obişnuit, că-i este frică de schimbări. Am plecat trist, ca un câine plouat. Am uitat-o greu. Foarte greu. Sunt sigur că a regretat clipa în care nu a ales să fie alături de mine, pentru că nici un an nu a trecut şi tipul cu pricina i-a dat verde. Scurt pe 2, s-a culcat cu alta. Trist.
Îmi place uneori să-mi aduc aminte de cuceririle şi iubirile mele adolescentine. E trist când îmi dau seama că tipele m-au cam părăsit. Că am cam rămas cu buza umflată. Dar e mişto când mă gândesc că unele încă mai suspină după mine. Şi sunt sigur că aşa este. Eu sunt neschimbat. Acelaşi tip drăguţ din trecut, veşnic tânăr şi pus pe glume. Ele îmi par îmbătrânite înainte de vreme. Au vrut bărbaţi adevăraţi, i-au primit. Şi s-au ars. Zâmbesc în sinea mea când trece una sau alta pe lângă mine, salutându-mă cu capul plecat. De una singură mi-e al dracu' de dor. Şi ea are probleme, am aflat, dar are un loc special în inima mea. Nu forţez întâlnirea, aştept răbdător. Întotdeauna mi-au plăcut surprizele.

Dezamăgire

2008-08-20T18:35:00.002+03:00

Există oameni care nu te vor dezamăgi niciodată. Şi oameni care o fac mereu, pentru că nu ştiu să aprecieze o prietenie...
Ce faci când cineva îţi înşală încrederea de nenumărate ori? Ierţi tot de atâtea ori? Te laşi călcat în picioare? Nu, nu e vorba de orgoliu. E vorba de altceva, ceva ce se cheamă "suflet". Ce faci când nu mai poţi suporta durerea? Laşi de la tine în continuare? Eu nu pot, oricât aş încerca.
Oamenii direcţi şi sinceri mi-au plăcut întotdeauna. Întotdeauna am crezut că doar prin ei pot deveni înţelept. Nu am suferit niciodată minciuna, falsitatea, prostia. Sunt nişte lucruri care îmi doresc să nu fi existat niciodată. Nu-mi plac oamenii insistenţi. Insistenţi în prostia lor.
Sunt oameni care te rănesc cu zâmbetul pe buze. Şi oameni care o fac subtil, dar la fel de dureros. Ei, pe aceşti oameni mi-aş dori să îi exclud cu totul din viaţa mea. Să-i dau la o parte, să nu mai ştiu de ei. Mi-e dor să fiu înconjurat de prieteni, de oameni dragi, care au curajul să-mi spună sincer ce cred despre mine. De oameni care să nu mă mintă în faţă.
Azi m-a dezamăgit un aşa-zis prieten. Şi am decis să rup prietenia. Ştiu că într-o zi îl voi ierta, dar până atunci prefer să păstrez distanţa.

Despre o prietenă

2008-08-18T22:08:00.004+03:00

"Bă, mi-eşti una din cele mai dragi persoane şi fix de ziua ta am uitat! Îşi doresc tot binele din lume! La mulţi ani!"

Trimiteam acest mesaj azi pe la 14.30, după ce m-am supărat foarte tare că am uitat de ziua unei prietene vechi. Mi-a părut rău, pentru că este una dintre acele persoane despre care scriam ieri. Telepatic... Ceva nu mi-a dat pace, am simţit că trebuie să se întâmple ceva în viaţa ei. Poate a sughiţat ieri.

Peste câteva minute, vine şi răspunsul:

"Şi tu îmi eşti tare drag, de aceea nu contează când îmi spui tu la mulţi ani. Te pup!"

Acest mesaj mi-a făcut ziua frumoasă. Mi-a demonstrat pentru a mia oară că prietenii adevăraţi sunt rari, dar buni. Nu aveam nevoie de demonstraţia asta, dar m-a bulversat în sens pozitiv, dacă pot spune aşa.
Prietena asta a mea e o persoană deosebită. E frumoasă în toate sensurile. E sensibilă, bună, drăguţă, finuţă, efectiv e o persoană deosebită. Nu am mai vorbit cu ea de multă vreme. Uneori trec lunile fără să schimbăm 2 vorbe. Dar atunci când am o problemă, ştiu că pot apela la ea. Nu fac asta. Nu fac asta, pentru că nu vreau s-o supăr cu problemele mele. Nici ea nu apelează la mine. Dar e unul din acei oameni pentru care mi-aş putea tăia un deget. Aş fi acolo pentru ea dacă ar avea nevoie de mine. Oricând, oriunde, fie ce-o fi. Pentru asta sunt făcuţi prietenii!

Despre prieteni

2008-08-17T23:39:00.006+03:00

Sunt oameni pe care nu-i vezi cu lunile, dar îi simţi aproape. Şi oameni care-ţi sunt aproape, dar mai departe ca oricând...

E dezamăgitor când un prieten începe să pună condiţii, să te acapareze, să dorească să îţi dicteze cum să-ţi trăieşti viaţa, cu cine să-ţi petreci timpul liber. E şi mai trist atunci când scuza este "pasa proastă" prin care trece. OK. Avem cu toţii necazuri. Nu există om pe deplin fericit. Şi totuşi: Trebuie să învăţăm să nu-i mai molestăm pe cei din jurul nostru cu problemele care ne macină. Să oferim un zâmbet unui prieten întâlnit întâmplător pe stradă. Şi ştii de ce? Ca să-i facem ziua mai frumoasă. Un zâmbet - sună a clişeu - nu costă nimic şi poate fi realizat atât de simplu. E vorba de contracţia câtorva muşchi, atât. Poate fi fals, poate fi jucat. Poate fi real. Dar trebuie SĂ FIE.
Mi-e dor de prietenii din copilărie, acei prieteni de demult, fără pretenţii, fără fiţe, fără reproşuri. Acei prieteni pe care-i pot suna când îmi fulgeră prin suflet şi care vor şti imediat ce descântece trebuie făcute pentru a alunga furtuna din sufletul meu. Măcar pentru o noapte. Ştiu că din când în când şi ei îşi amintesc de mine. Şi îşi fac griji în tăcere pentru mine, sperând că îmi este bine. Da, chiar îmi este bine. Nu mă voi lamenta, nici nu aş avea un motiv. Problemele vin singure, nu trebuie să le invoc eu. Mi-e dor de oamenii care mi-au acoperit rănile cu pansamente şi care au băut şi fumat cu mine atunci când singura salvare era în fum şi pahar. Mi-e dor şi doare...
Mă voi îndepărta încet de oamenii care nu mă merită. Care m-au pierdut pentru că au fost prea egoişti ca să mă păstreze. Sunt un tip sincer, care nu se ascunde după perdele atunci când vine vorba de prieteni. Dar când un prieten îmi cere să fiu altfel pentru el, când trebuie să-mi calculez cuvintele ca să mă poată tolera, îi dau drumul.
În ultimul timp am cunoscut mulţi oameni de calitate. Mulţi au fixuri, ciudăţenii, dar pe mulţi am reuşit să îi citesc. Nu sunt omul care se rezumă la chestii de suprafaţă. Sunt profund, pentru că aşa doresc şi eu să fiu cunoscut, în profunzime. Cine mă judecă fără să mă cunoască nu are ce căuta în lumea mea. Mă bucur pentru faptul că am lângă mine oameni de calitate. Prieteni de pahar şi de zile ploioase, care mi-ar fi alături oricând, oriunde, cu orice preţ. Şi în acelaşi timp mi-e dor de prietenii vechi, aceia de care mă leagă câteva fire nevăzute. Prietenie, sinceritate, amintiri, durere...

Eclipsa de lună

2008-08-17T00:42:00.003+03:00

S-a întâmplat acum câteva clipe. Îmi place luna, pentru că e singuratică. Şi nebună. Mistică. Ciudată. Şi că nu-mi dă pace noaptea. Aştept cu nerăbdare somnul, să văd ce vise-mi va aduce în noaptea asta.

Mă voi întoarce

2008-08-10T21:10:00.003+03:00

Nu sunt nebun, tâmpit, tembel. Sunt doar un visător incurabil. Ba da, poate sunt puţin nebun. Ascult Compact.

Cât aş vrea sa ştii ce s-a întâmplat
Câte nopţi am plâns de când ai plecat
Nu ştiu cine a spus ultimul cuvânt
Şi ne-am despărţit pentru o vorbă-n vânt

N-am crezut atunci că din tot ce-a fost
Vom alege scrum fără nici un rost
Poate nici nu şti cât am aşteptat
Să ne amintim tot ce am uitat

Cât vom alerga pe pământ
Vom minţi mereu suspinând în gând
După ani şi ani mă voi întoarce
După ani şi ani sigur voi veni
După ani şi ani vom fi împreună din nou
Primul nostru gând ne va regăsi plângând...

Şi eu mă voi întoarce. Jur. Nu ştiu când, nu ştiu cum. Dar o voi face.

Demult

2008-07-12T21:27:00.002+03:00

Am revăzut-o după mult timp, câţiva ani buni... Puţin mai plinuţă, bronzată, dar la fel de zâmbitoare ca întotdeauna. Îmi amintesc cu drag de fetiţa de-a zecea care se plimba cu fetele pe coridoarele şcolii, doar-doar ne vom intersecta. Nu ştiu când ne-am văzut prima oară. Ştiu doar că - atunci când am început să ne placem - simţeam că o iubisem dintotdeauna. Era un sentiment ciudat. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să o plac atât de mult şi să îmi doresc cu atâta ardoare să fie A MEA! Încercam să-i tai calea, doar făceam parte dintre "ăia mari", eram bazat în liceu. Iar ea, o puştoaică slăbuţă, roşcată, cu ochi mari, căprui... Cred că ochii ei mi-au plăcut cel mai mult! Şi pe atunci simţeam că şi ei îi plac mult ochii mei... Era o energie extraordinară care prindea viaţă atunci când ne priveam - chiar şi fugitiv! Erau priviri furate, era pasiune, ce mai, săreau scântei! Până în ziua când l-a sărutat pe el...
Cred că n-am fost în viaţa mea mai trist ca atunci. De fapt, a fost seara în care mi-am dat seama că a avea prea mult bun-simţ este o imensă greşală. Nu când e în joc iubirea! Bunul-simţ e necesar oricând, dar nu atunci! Ştiam că el o place şi am stat pe margine, l-am lăsat să-şi încerce norocul. Speram din suflet ca ea să mai aibă răbdare. Nu a fost să fie... Trecuse vreo jumătate de an în care eu nu am făcut nici un pas să mă apropii de ea. Săreau doar scântei. Şi ştiu că fetiţa visa la mine, aşa cum visam şi eu că într-o zi vom fi împreună. N-a fost să fie. Şi-a irosit tinereţea cu el, pe care a învăţat efectiv să îl iubească. Da, atunci am învăţat că iubirea se învaţă. Sună tragic, dar aşa este. Păcat că o iubire învăţată se stinge aşa cum a început. Din nimic...
Era cu el deja de 3 luni, bănuiesc că se şi culcase cu el. Între noi încă mai ardea ceva. Am sărutat-o pe colţul gurii când am absolvit şi am mers cu colegii prin clase să ne luăm rămas-bun. În văzul tuturor, dar cumva n-a văzut nimeni. Am fost doar noi 2 şi lumea a fost a noastră. Pentru o clipă! Simţeam fiecare sentiment al ei pentru mine, ştiam că îşi blestemă clipa în care a acceptat compromisul, dar nu mai putea să dea înapoi. Căuta certitudini, siguranţă. De la mine putea avea tot, dar n-avea curajul să încerce.
Apoi a venit ziua în care mi-a spus. El plecase pentru scurt timp. S-a uitat la mine cu ochi mari şi trişti şi mi-a spus: "Ştii, mie mi-a plăcut foarte mult de tine". Atunci am avut curajul să recunosc că şi mie de ea. "Doar că n-am avut tupeul să-ţi spun", i-am zis. Momentul adevărului a fost groaznic. Amândoi am plecat capul în pământ. Ne iubeam. Şi n-aveam nici o şansă să fim împreună...
Am întâlnit-o peste 3 ani. Era singură. Pierdută. Se adunase cumva. Îmi venea s-o iau în braţe. Să o sărut şi să ne bucurăm împreună de un viitor minunat. Nu mai era aceeaşi. Era rece. La fel de frumoasă, dar rece. Îi luase tot ce-avusese mai bun în ea, îi furase tinereţile. Cred că nici lacrimi nu mai avea să plângă...
De atunci am mai întâlnit-o de câteva ori. Zice că îi merge bine. Zâmbeşte. Se bucură când mă vede. Şi ştiu că undeva, adânc în sufletul ei, încă mai simte ceva pentru mine. Se spune că omul duce cel puţin o dragoste neîmplinită în mormânt. Ea este, cu siguranţă, o dragoste neîmplinită. Poate marea mea dragoste neîmplinită. Îmi place s-o visez când mi-e dor. Şi să mă gândesc că e fericită. Undeva, cândva, cu cineva... Şi să ştiu în acelaşi timp câ ATUNCI ar fi fost cea mai fericită din lume. Cu mine!

Nu sunt departe

2008-07-08T23:17:00.004+03:00

Peronul e plin de turişti cu bagaje imense, pe care le târăsc după ei în trolere scârţâitoare. N-am timp să-i observ. Trebuie să ajung rapid la linia 6. "Trenul rapid Timişoara-Bucureşti pleacă din staţie de la linia 6". Vocea dispecerei mă disperă. E piţigăiată şi cuvintele sunt indescifrabile auditiv. Trebuie să ajung la linia 6. Alerg printre turiştii grăbiţi. Dezechilibrez o babă cu nişte găini într-o plasă. Un moş face pe nebunu' că de ce îl împing. Nu-mi pasă. Trebuia să fi ajuns deja la linia 6...
De departe văd cum rapidul o ia din loc. Încet se cuplează acuplele şi roţile de fier ruginit se pun în mişcare. Nu e intercity sau săgeata. E din ăla vechi, naşpa. Alerg pe lângă tren. O caut disperat.
Dintr-o dată, văd nişte ochi care mă străfulgeră. Ea e! Are părul negru-tăciune şi nişte ochi de vrăjitoare. Aşa-i spuneam mereu. Cu ei m-a vrăjit. Cu ei... N-am apucat nici s-o sărut înainte de a pleca. Nu mi-a dat voie să o sărut. Ăsta-i semnul răului, mi-am zis. Aşa a vrut ea. Să plece fără urmă, să dispară. Mi-a zis că-i e dor de mare. Că vrea să uite. Să se purifice. Că nu ne potrivim.
Îi văd chipul oglindit în geamul rapidului. E frumoasă. Şi era doar a mea. Văd cum îşi aprinde o ţigară. Nebuna! A uitat că în tren nu se fumează? Ah, nu, iată, o striveşte. Pe frunte am picuri de sudoare. Dar alerg, alerg întruna... Vrea să pară indiferentă. Să nu privească în urmă. Sunt la doi paşi în urma ei. Şi ea priveşte cu coada ochiului cum alerg ca un dement după tren... Îşi trece mâna prin păr. Îi e teamă. Aşa face mereu când îi este teamă. Probabil că îi e teamă că a greşit. Poate mă mai iubeşte. Îi pare rău. Dar e orgolioasă. Nu va ceda. Ştiu că o văd pentru ultima oară. Simt asta. Şi totuşi, alerg ca un dement...
Trenul dispare în zare. Am rămas pe câmp, nu ştiu nici eu pe unde exact. Sunt o apă. Iar ea priveşte în urmă acum. Ştiu asta. Simt asta.

On my nerves...

2008-07-08T12:18:00.005+03:00

Mă gândeam deunăzi la nimicurile pe care nu le suport în viaţa asta. Chestii care mă irită şi mă fac să explodez brusc, de parcă aş fi tâmpit. Sunt lucruri minore, trecute deseori cu vederea, care însă pe moment te fac să-ţi pară rău că trăieşti în România. Unele dintre aceste lucruri, în cele ce urmează:

1. Gunoaiele. Aruncate acolo unde nu le este locul. În parc, pe stradă, pe malul lacului sau al râului. Cu alte cuvinte, în mijlocul naturii. Urăsc să văd concetăţeni neglijenţi şi needucaţi aruncând gunoaie oriunde, numai nu la coşul de gunoi. Sau camperi care îşi lasă deşeurile acolo unde s-au simţit bine. România e o ţară nesimţită. Nesimţită într-un mod cras. Românul îşi bagă picioarele în ţara lui. Nu-i pasă de ea. O distruge. Şi apoi se miră ca un dobitoc: La noi de ce nu vin turişti străni? Noi de ce suntem oaia neagră a Europei?
Poza din stânga este făcută pe malul Timişului în vecinătatea localităţii Şag. Urăsc România!

2. Oamenii care fac lipsa mică în apa de la ştrand. Acolo, în bazin, unde se mai bălăcesc încă vreo treizeci ca el. Indiferent cât s-ar filtra şi trata apa respectivă. Asta denotă o lipsă totală de bun-simţ, de educaţie. Nu mai suntem copii mici. Suntem adulţi cu pretenţii, ba mai mult (şi poate din acest motiv mai trist!), cu studii universitare. Inadmisibil aşa ceva într-o Românie a secolului 21. Într-unul din ştrandurile timişorene este pusă o pancartă cu jignitoarea observaţie: NU URINAŢI ÎN BAZIN. Şi da, chiar era nevoie de aceasta!
Imagine: ştrandul UMT de la gara de est. Peste 3000 de persoane vin uneori în weekend aici. Câte dintre acestea au trecut oare cu vederea pancarta cu pricina?
3. Oamenii falşi. Cu aceştia nu am poză. Deşi am momentan în minte o persoană...

Mai multe vă povestesc altă dată. Bucuraţi-vă de ploaie!

Dragostea - un software al minţii

2008-06-27T19:54:00.003+03:00

Azi m-am gândit să îţi vorbesc puţin despre dragoste. Înainte de a "lua peniţa în mână", cuvintele îmi curgeau în gând ca un râu fără stavilă. Acum îmi pare greu. Nu ştiu cu ce să încep. Poate cu limitele ei...
Oare ce doare mai tare: O lovitură cu pumn sau loviturile cu cuvinte? Ce o doare pe o femeie mai tare? O prieten vechi îmi spunea acum câţiva ani buni: "Tata mi-a spus mereu: Băiete, într-o femeie nu ai voie să dai nici cu o floare!" Un sfat bun, din inimă. Pe care prea puţini băieţi îl învaţă de la taţii lor. Azi am văzut pe stradă un tip şi o tipă. Cum vorbeau ei aşa în contradictoriu, dintr-o dată băiatul îi arde fetei un pumn în umăr. Fata nu se lasă, ci loveşte înapoi. El, iară. Şi se hârjonesc ei aşa până când îi dau fetei lacrimile. Atunci cearta ia sfârşit. Că deh, ce-i prea mult e prea mult totuşi. Cei doi se împacă. Iar eu mă întreb mut: Băiatul acela îşi va bate la un moment dat soţia? O întrebare fără răspuns. Poate retorică.
Cred că violenţa, că o fi fizică sau verbală, este limita iubirii. Adică "până aici"! Nu cred că doi oameni care se lovesc/jignesc pot afirma public că se iubesc. Nu cred. E obişnuinţă (prostă), dar iubire sigur nu este. Nu mai este!
Iubirea este software-ul minţii mele. Cam aşa l-aş putea parafraza pe marele sociolog danez Geert Hofstede. E cel mai nobil sentiment. Iubirea e a oricui. Uneori doare. Dar fiecare dintre noi este atât de puternic încât să poată "duce" acea durere. E o durere dulce-amară. O durere de care îţi aminteşti cu drag "după ani şi ani...".

Răbdare

2008-06-14T21:33:00.002+03:00

I sit here on the stairs Cause I'd rather be alone
If I can't have you right now I'll wait dear
Sometimes I get so tense but I can't speed up the time
But you know love there's one more thing to consider...

În viaţă trebuie să avem răbdare. Să nu aşteptăm să primim mult de-odată. Să ne aşteptăm rândul. Şi porţia. Viaţa e o curvă comunistă. Nu ne dă totul de-a gata, nu ne dă atât cât avem nevoie. Ne dă cât vrea, ne împarte raţii... Nici măcar n-o interesează dacă suntem o familie mare sau nu.
Uneori avem nevoie de puţină prietenie. N-o primim. Alteori avem nevoie de înţelegere. Dar ce primim în schimb? Nişte critici dure, departe de a fi solidaritate, compasiune, înţelegere. Viaţa e un paradox în sine. E ca şi cum cineva ne-ar pedepsi la fiecare pas. Cu cât cerem mai mult, cu atât ni se oferă mai puţin.
Răbdarea nu e a oricui. Majoritatea oamenilor sunt nerăbdători. Se întrec în a-şi atinge ţelurile, mult mai devreme decât ar fi cazul. Oameni tineri asced în funcţii care nu li se potrivesc, poartă costume şi cravate care îi gâtuie înainte de vreme, înfruntă probleme de birocraţie pe care abia la vârsta maturităţii depline ar trebui să le cunoască. Lumea se grăbeşte. Oamenii şi-au pierdut răbdare. Oare timpul chiar nu mai are răbdare?
E ciudat. Sunt calm, stau la coadă, îmi aştept rândul. Chiar cred că cei din urmă vor fi cei dintâi. Ciudat, nu? Să fiu eu, oare, ultimul naiv de pe planetă? De ce să-i las pe toţi să mi-o ia în faţă? E simplu. Pentru că vreau să mă bucur de "prezent", de ceea ce am acum. Din principiu nu mi-a plăcut să aştept. De aceea nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc să ating o ţintă pentru care nu sunt pregătit. Nu încă. Vreau să vină toate înspre mine. Şi atunci voi decide dacă le voi îmbrăţişa sau nu.
Şi da, ascult Guns. Chiar acum:

I'VE BEEN WALKING THE STREETS AT NIGHT
JUST TRYING TO GET IT RIGHT
ITS HARD TO SEE WITH SO MANY AROUND
YOU KNOW I DON'T LIKE BEING STUCK IN THE CROWD
AND THE STREETS DON'T CHANGE
BUT MAYBE THE NAMES
I AIN'T GOT TIME FOR THE GAME CAUSE I NEED YOU ...

Cine sunt eu?

2008-06-09T20:32:00.002+03:00

Uneori mă caut. Alteori mă găsesc fără să mă caut. Fără să vreau măcar să mă găsesc. Mă găsesc în tot felul de chestii ciudate. Mă găsesc în îngheţata-sandviş pe care o mănânc uneori, în monitorul calculatorului, în bălţile de pe parcare... Sunt peste tot şi niciodată singur. Sunt eu cu mine şi mă simt ok aşa. Uneori mă ascund sub o mască. În spaţiul virtual sunt altcineva. Nu ştiu de ce nu vreau să fiu eu şi pe net. Poate pentru că sunt mai puternic aşa. Mi-e frică să nu devin vulnerabil. Să nu apară cineva care să-mi încurce treburile. Aici, în acest spaţiu, daţi-mi voie să fiu Raul şi atât. Un tânăr la început de drum, cu prieteni dragi, iubitor de frumos, cu muzica în suflet şi mii de cuvinte în gând. Daţi-mi voie să scriu corect, cu diacritice, dar absurd din punct de vedere al conţinutului. Daţi-mi voie să mă uit la meciuri doar cu coada ochiului. (nu, nu sunt un suporter înfocat, prefer baschetul şi voleiul) Daţi-mi voie să nu vă spun cine sunt eu cu adevărat, ci să vă las să mă descoperiţi voi. (dacă doriţi, bineînţeles)
Îmi place să citesc gânduri diverse. Nu-mi place să le comentez. Îmi fac o părere. Se poate să mă impresioneze anumite scriituri. Atât de tare, încât să îmi doresc în secret să cunosc autorii. Spaţiul virtual e înşelător şi ştiu asta. Nu mă las amăgit. Şi nici nu încerc cu orice preţ să-i cunosc pe ceilalţi bloggeri. Poate mi-e frică de dezamăgiri. Nu-mi place să-mi asum riscuri. Îmi place să trăiesc din plin anumite momente, dar să gândesc înainte orice situaţie care ar putea avea efecte tragice asupra mea sau a celor dragi. I play safe, ca să zic aşa. Întotdeauna!
Sunt un tâmpit uneori. Naiv, visător, mereu cu capul în nori. Duşmani? Am şi din ăştia. Îi cunosc pe toţi. Nu mă pot atinge.
Îmi place să fiu original. Nu-mi plac oamenii care fură. Indiferent ce ar fura: bani, haine, aur, statusuri de mess... Nu-mi plac oamenii lipsiţi de personalitate, care "se inspiră" din stilul altora. Un stil care oricum nu îi prinde.
Detesc minciuna, ipocrizia, lăudăroşenia. Îmi plac oamenii simpli, deştepţi, cu haz. Oamenii cu care se poate vorbi.
Cam atât despre mine. Esenţa se află în cuvinte.

Never!

2008-06-08T23:26:00.003+03:00

Răsfoind prin spaţiul virtual, am dat de nişte pagini superbe, de o fineţe şi profunzime mai rar întâlnite. Autoarea este o fată simplă, dintr-o bucată, feminină când e cazul, băieţoasă mai tot restul timpului. Presupun că e acea EA despre care mi s-a spus deseori că e "naşpa, ursuză, cretină, penală". O fi şi aşa, nu tăgăduiesc. Dar are fata asta un stil de a scrie, de-ţi vine pe loc să-ţi smulgi inima din piept şi să ţi-o izbeşti cu putere de primul perete care ţi se iveşte în cale. Fleoşc! Fata asta este, într-adevăr, ciudată. Scrie despre moarte de parcă ar fi fost acolo, te face să râzi, te face să plângi, te scoate din pepeni cu adevărurile pe care le expune, ce mai! Fata e talentată rău de tot!
Nu voi spune cum o cheamă şi de unde o cunosc. Citind-o, aproape că m-am îndrăgostit de ea. Fata asta... fata asta e pe punctul de-a pierde ce are mai scump. Dar fata asta nu va pierde. Şi asta pentru că e o luptătoare. O nebună, o tembelă, dar, mai presus de toate, o luptătoare care nu va pleca prea repede capul. Fata asta e puţin altfel decât toate celelalte. Semănăm într-o oarecare măsură. Îi doresc să piardă de data asta! Să piardă, pentru a se putea regăsi. Momentan trăieşte o minciună, o minciună pe care o simte în toate mădularele, o minciună care o nelinişteşte. Pentru că fata asta are nevoie de dragoste, tandreţe, duioşie. Are nevoie exact de chestiile pe care le va pierde forever. Vreau să le piardă. Sunt un egoist, ştiu. Vreau să le piardă pentru că ştiu că merită mai mult. Merită mai mult pentru că e deosebită. Dumnezeu e mare şi drept, zic unii! Tind să-i cred şi asta pentru că atât eu, cât şi cei ce mi-au făcut rău, au primit ce au meritat. Oricine ajunge să "şi-o ia" odată şi-odată.
Fata asta are o putere imensă. Are harul cuvintelor. Cuvintele fac ce le spune ea. Se joacă cu ele. E deşteaptă-foc. Fata asta ar putea avea totul. Ştiu însă că va alege să piardă totul. Să sufere. Şi să scrie. Aşa i-e firea. Pentru ea Dumnezeu cu siguranţă a făurit un plan mult mai mare.

Despre love şi alte nebunii

2008-06-08T21:50:00.004+03:00

Tocmai am vizionat un film "de fete": Sex and The City - The Movie. Un film în care dragostea ne este prezentată aşa cum este ea: suavă, nebunească, dureroasă, întortocheată. Pentru o clipă m-am transpus în locul lui Big. Un tip mega-ok. Probabil că în situaţia lui aş fi făcut la fel. Cred că e adevărată afirmaţia că dragostea învinge. Chiar cred că e aşa. Problema este că nu întotdeauna putem să distingem între dragoste şi ceva ce seamănă cu ea... E ca la ciupercile acelea otrăvitoare. Cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt mai veninoase. Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care pozau în cuplul perfect. Nu cred în chestii din astea. Prefer dragostea simplă, fără prea multe pupături şi tandreţuri în public, dar dezlănţuită, nebună între cei 4 pereţi. Sună a clişeu? Posibil. Poate sunt eu prea sensibil. Nu ştiu de câte ori am reuşit cu adevărat să rănesc. Poate de vreo 2 ori. Rănit am fost însă de mult mai multe ori. Golul acela în stomac, când simţi că nu mai reuşeşti să te ţii pe picioare: Pe toate le-am simţit!
Mă gândesc că dragostea între Carrie şi Big nu e unică. Există cazuri şi cazuri, despărţiri peste despărţiri. Dragostea învinge oricum. Oare o nuntă alterează iubirea? Presupun că nu. Dorinţa fetelor de a fi prinţese o zi din viaţă - cam aşa aş descrie nunta. N-o voi numi o tâmpenie. (deşi adesea gândesc aşa!) Mi se pare doar în plus uneori. E ca un legământ peste un legământ. Un fel de nod marinăresc. De ce să mai legăm ceva ce oricum e legat printr-un fir invizibil? I dunno. Some day, I'll surely find it out, too.

Nehotărâre

2008-05-24T13:54:00.002+03:00

Uneori nu ştiu cum să răspund unor provocări. Alteori nu ştiu să iau o hotărâre. Sunt confuz. Nu mai ştiu ce vreau în lumea asta. Problemele zilnice mă copleşesc. Sunt tânăr şi încerc din răsputeri să ajung la mal. De multe ori înot împotriva curentului. E greu, dar încă mai am suflu. Mai rezist. Încă puţin.
Uneori îmi vine să plec în lume. N-am motor pentru asta, iar în maşină mă simt ca la închisoare. Nu sunt liber. Ori totul, ori nimic! Nu am acceptat niciodată cu uşurinţă locul 2.
Azi e o zi frumoasă. Semi-însorită, semi-noroasă. O zi în care nu poţi face nimic. Şi dacă vrei să ieşi la iarbă verde, sigur va ploua. Poate de asta sunt nehotărât. Poate mi-e prea frică de destin. Îmi place să îmi calculez paşii şi mă supăr dacă nu reuşesc. Sunt un naiv. Un naiv bine înfipt în realitate. Ce mă enervează nehotărârea asta!

Pitici pe creier

2008-05-23T18:46:00.003+03:00

Ne împiedicăm de ei aproape la fiecare pas. Unii sunt ironici, alţii răutăcioşi sau mincinoşi. Nici unul nu e bun 100%. De ce? Pentru că sunt pitici. Iar complexul de a fi pitic te face un pic mai rău decât ar fi normal. Şi e firesc aşa. Numai că piticul de care mă lovesc eu la fiecare pas începe să-mi strice buna dispoziţie tot mai des. Încerc să îi vorbesc blând, să îl înţeleg. La un moment dat nu mai rezist. Explodez. Piticul e răutăcios, ciudat, fals. Minte cum deschide gura. Se dă lovit. E victimă parcă în fiecare zi, iar eu nu reuşesc să scap de sentimentul că are impresia că ne poate juca pe toţi pe degete. Cam aşa e piticul ăsta. Piticii sunt peste tot. Sunt mulţi şi răi. Şi, mai mult decât atât, vor să ne conducă. Ei, piticii, ar vrea să fie şefii noştri, doar-doar ar putea scăpa de complexul de inferioritate care-i macină. Am mai spus azi că nu-mi plac piticii?

Despre basme şi poveşti

2008-05-22T23:09:00.005+03:00

E târziu deja şi gânduri o mie îmi trec prin cap. Azi a plouat din nou. Cu stropi mari, de vară. Fără grindină. Fără vânt. A plouat doar şi atât. Un prieten s-a gândit taman astăzi să-i dea un nume ploii. Şi m-a făcut să-mi amintesc cum visam cu ochii deschişi când eram mic şi îl auzeam pe bunicul povestind. Citind sau ascultând poveştile copilăriei, îmi imaginam că fenomenele naturii şi natura în sine, personajele principale din basme, erau precum oamenii. Marea era, de pildă, o femeie frumoasă, blondă, suavă, cu ochi albaştri, scurşi. Pădurea era o doamnă serioasă, severă şi dreaptă ca un trunchi de copac. Fulgerul era un bărbat roşcat, cu pistrui, roşu în obraji şi explodând de furie. Dar ploaia? Ploaia cum era? În poveştile germane pe care le citeam în cărţile procurate de mama de pe la anticariate, ploaia era o femeie grasă, supărată. Era asemeni şvăboaicelor de prin satele germane din Banat, severă, serioasă, cicălitoare. Aşa era ploaia.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum savuram basmele cu Prâslea, poveştile nemuritoare cu nu-ştiu-ce şeici, poveştile nemţeşti ale fraţilor Grimm şi câte şi mai câte. Pe atunci nu aveam calculator, telefon mobil, ba chiar şi televizorul a fost la început alb-negru. Am avut o copilărie fericită. Am avut privilegiul de a putea asculta poveşti din gura unor oameni dragi. Jack şi vrejul de fasole, povestea preferată. Harap-Alb nu mi-a plăcut niciodată. Un laş şi un fraier, cu tot cu cei şapte magnifici ai lui (erau mai puţini, da, ştiu). Poveştile Anderseneşti m-au deprimat dintotdeauna. Ce frumoase erau însă cele nemuritoare!
E târziu deja. Afară plouă cu stropi mărunţi. Ploaia nu e un manechin cu picioare lungi, suave. Ploaia e o femeie grasă. Iar eu nu vreau nimic mai mult decât să ascult o poveste. Cred că voi da drumul torenţilor să downloadeze un audiobook.