În lume. Aşa s-ar părea. Plec la Berlin pentru trei luni. Simt nevoia să iau o pauză. Sunt obosit. Am adunat atâta oboseală în mine, am ascultat atâtea ofuri şi m-am enervat de atâtea ori, încât simt că nu mai pot continua aşa. Pot continua, dar nu aşa. După o pauză de trei luni, voi fi destul de fresh să o iau de la capăt în România. Daaah, în RO-MÂ-NI-A! Ţara asta naşpa, care mai nou se crede europeană, deşi e încă nepermis de departe de Europa.
E urât în România. Sunt gume lipite de asfalt pe care le simţi mai ales vara, sunt oameni nervoşi în trafic, veniţi din părţi mai sudice şi sudestice ale ţării noastre, care claxonează ca nebunii, în timp ce tu le zici "chill", arătându-le, flexat, degetul mijlociu... Cu cât se fac mai roşii, cu atât mai zâmbăreţ devin eu. Îi văd cum puşcă de nervi, dar dau muzica mai tare şi zâmbesc şi râd, să le fac în ciudă. Îmi pare rău de oamenii frustraţi şi de cei ce pun mereu răul în faţă. Aceştia nu vor câştiga niciodată, pentru că pur şi simplu nu merită să câştige. Unii oameni se nasc câştigători. De fapt, sunt nişte luptători, nişte oameni care ştiu că doar optimismul şi puterea lor îi va duce departe. Oameni care zâmbesc şi atunci când le merge mai puţin bine, care nu se încruntă, care ştiu dă stoarcă binele şi serul cel bun din tot şi din toate. Vreau să cred că un om din acesta sunt şi eu. Nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Nu mă las până nu îmi iese ceva aşa cum mi-am dorit. Lupt până la epuizare, lupt până când câştig.
O bătălie poate fi pierdută, dar războiul continuă. Sunt optimist, cred în binele din om, cred în puterea asta nemăsurată a rasei noastre infime. Da, suntem puternici. Şi deştepţi. Ne batem cu stihiile, cu vremea, cu răul din lume. Unii mor. Alţii sunt răniţi. Mai uşor sau mai tare. Şi unii au noroc şi merg mai departe. Mă uit cu plăcere la I shouldn't be alive. Acolo se vede cât de mare e puterea omului, cât de mult rezistă, atunci când gândeşte pozitiv. Nu-mi plac laşii, oamenii lipsiţi de curaj, complexaţi. Nu-i vreau aproape, pentru că am impresia că încearcă să mă tragă în jos. Şi da, asta fac. Vrând-nevrând. Nu am crezut multă vreme în Dumnezeu. Încetul cu încetul mi-am recăpătat credinţa. Cineva spunea, cândva, că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Ioli, profa de religie, acum antrenoare la Banu Sport, spunea asta.
E urât în România. Sunt gume lipite de asfalt pe care le simţi mai ales vara, sunt oameni nervoşi în trafic, veniţi din părţi mai sudice şi sudestice ale ţării noastre, care claxonează ca nebunii, în timp ce tu le zici "chill", arătându-le, flexat, degetul mijlociu... Cu cât se fac mai roşii, cu atât mai zâmbăreţ devin eu. Îi văd cum puşcă de nervi, dar dau muzica mai tare şi zâmbesc şi râd, să le fac în ciudă. Îmi pare rău de oamenii frustraţi şi de cei ce pun mereu răul în faţă. Aceştia nu vor câştiga niciodată, pentru că pur şi simplu nu merită să câştige. Unii oameni se nasc câştigători. De fapt, sunt nişte luptători, nişte oameni care ştiu că doar optimismul şi puterea lor îi va duce departe. Oameni care zâmbesc şi atunci când le merge mai puţin bine, care nu se încruntă, care ştiu dă stoarcă binele şi serul cel bun din tot şi din toate. Vreau să cred că un om din acesta sunt şi eu. Nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Nu mă las până nu îmi iese ceva aşa cum mi-am dorit. Lupt până la epuizare, lupt până când câştig.
O bătălie poate fi pierdută, dar războiul continuă. Sunt optimist, cred în binele din om, cred în puterea asta nemăsurată a rasei noastre infime. Da, suntem puternici. Şi deştepţi. Ne batem cu stihiile, cu vremea, cu răul din lume. Unii mor. Alţii sunt răniţi. Mai uşor sau mai tare. Şi unii au noroc şi merg mai departe. Mă uit cu plăcere la I shouldn't be alive. Acolo se vede cât de mare e puterea omului, cât de mult rezistă, atunci când gândeşte pozitiv. Nu-mi plac laşii, oamenii lipsiţi de curaj, complexaţi. Nu-i vreau aproape, pentru că am impresia că încearcă să mă tragă în jos. Şi da, asta fac. Vrând-nevrând. Nu am crezut multă vreme în Dumnezeu. Încetul cu încetul mi-am recăpătat credinţa. Cineva spunea, cândva, că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Ioli, profa de religie, acum antrenoare la Banu Sport, spunea asta.
