Sad and alone

De ce acum, în momentul ăsta, cântecele din Winamp sunt triste toate? Oare calculatorul meu e trist pentru că aşa sunt şi eu? Sunt departe. Berlinul e un oraş frumos, nebun, bogat. Plin de ciudaţi, plin de oameni liberi, care fumează şi beau bere pe stradă, fără să trebuiască să dea socoteală cuiva. Oameni ca noi, românii.
Sunt singur în Berlin. Parcă acum simt mai mult singurătatea. Stau într-un apartament mult prea mare pentru mine. Dar e mişto. Ascult muzică. În prima zi am ascultat BUG Mafia. Azi, piese triste.
De ce în viaţă trebuie să facem atâtea alegeri greşite până nimerim şi una bună? De ce nu putem da timpul înapoi? Şi de ce, de fapt, nici măcar acele alegeri pe care le-am considerat extraordinar de bune se dovedesc a fi tocmai opusul?
Germania m-a primit cu braţele deschise. Aşa cum am primit-o şi eu pe ea. Mă simt bine aici. Doar acum, în momentul de faţă, simt singurătatea mai tare. Mă roade puţin, pentru că sunt departe de casă. Mi-e dor de apartamentul meu micuţ. De viaţa mea agitată, de maşinuţa mea. Nu mi-e dor încă de oameni. Nu ştiu de ce... E încă prea devreme.
Ascult BUG Mafia. Din nou. Am înnebunit? Nu sunt pregătit să mor. Nu încă. Zice piesa. Mi-e dor de prieteni. De viaţă. De "casă"...

Plec.

În lume. Aşa s-ar părea. Plec la Berlin pentru trei luni. Simt nevoia să iau o pauză. Sunt obosit. Am adunat atâta oboseală în mine, am ascultat atâtea ofuri şi m-am enervat de atâtea ori, încât simt că nu mai pot continua aşa. Pot continua, dar nu aşa. După o pauză de trei luni, voi fi destul de fresh să o iau de la capăt în România. Daaah, în RO-MÂ-NI-A! Ţara asta naşpa, care mai nou se crede europeană, deşi e încă nepermis de departe de Europa.
E urât în România. Sunt gume lipite de asfalt pe care le simţi mai ales vara, sunt oameni nervoşi în trafic, veniţi din părţi mai sudice şi sudestice ale ţării noastre, care claxonează ca nebunii, în timp ce tu le zici "chill", arătându-le, flexat, degetul mijlociu... Cu cât se fac mai roşii, cu atât mai zâmbăreţ devin eu. Îi văd cum puşcă de nervi, dar dau muzica mai tare şi zâmbesc şi râd, să le fac în ciudă. Îmi pare rău de oamenii frustraţi şi de cei ce pun mereu răul în faţă. Aceştia nu vor câştiga niciodată, pentru că pur şi simplu nu merită să câştige. Unii oameni se nasc câştigători. De fapt, sunt nişte luptători, nişte oameni care ştiu că doar optimismul şi puterea lor îi va duce departe. Oameni care zâmbesc şi atunci când le merge mai puţin bine, care nu se încruntă, care ştiu dă stoarcă binele şi serul cel bun din tot şi din toate. Vreau să cred că un om din acesta sunt şi eu. Nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Nu mă las până nu îmi iese ceva aşa cum mi-am dorit. Lupt până la epuizare, lupt până când câştig.
O bătălie poate fi pierdută, dar războiul continuă. Sunt optimist, cred în binele din om, cred în puterea asta nemăsurată a rasei noastre infime. Da, suntem puternici. Şi deştepţi. Ne batem cu stihiile, cu vremea, cu răul din lume. Unii mor. Alţii sunt răniţi. Mai uşor sau mai tare. Şi unii au noroc şi merg mai departe. Mă uit cu plăcere la I shouldn't be alive. Acolo se vede cât de mare e puterea omului, cât de mult rezistă, atunci când gândeşte pozitiv. Nu-mi plac laşii, oamenii lipsiţi de curaj, complexaţi. Nu-i vreau aproape, pentru că am impresia că încearcă să mă tragă în jos. Şi da, asta fac. Vrând-nevrând. Nu am crezut multă vreme în Dumnezeu. Încetul cu încetul mi-am recăpătat credinţa. Cineva spunea, cândva, că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Ioli, profa de religie, acum antrenoare la Banu Sport, spunea asta.

A fost si Cargo

Am ascultat aseară Cargo. O veche dragoste de-a mea. Am crescut cu ei şi iată că după 20 de ani încă îi mai ascult cu plăcere. Acum sunt altfel. Unii spun că sunt "mai comerciali". So what? Cargo e în continuare Cargo, cu sau fără Kempes, cu mai multe balade, poate, dar sound-ul e la fel. Baciu, o voce bună, îmi "gâdilă" urechile. Poate că "zgârie" ar fi cuvântul mai potrivit. În sensul bun, se înţelege.
Ascultând piesele lor ieri seară, mi-am amintit de Mere-Pere, Pere-Mere, Nu te însura, măi vere! Şi am zâmbit. Aveam cu vară-mea şi o coregrafie pe piesa asta. Născocită spontan, în Piaţa Operei din Timişoara.
Am ascultat Hora pe motoare şi mi-am amintit de un vis la care încă nu am renunţat. Mi-a spus un prieten, Călin, că visele astea trebuie să ţi le îndeplineşti repede. Că altfel zboară, ai alte priorităţi, aspiri la alte chestii. Nu am uitat de visul să am un motor. Să-mi iau lumea-n cap atunci când m-am săturat de lume. Şi să plec în lume. Acolo unde mi-e locul uneori...
Mi-am amintit de vremea în care nu ratam nici un concert în aer liber. De vremea în care cântam Aproape de voi până mă durea gâtul. A fost a treia melodie ieri seară. Am cântat cu ei, dar parcă alteori suna puţin altfel. Nu ştiu dacă Kempes îşi scutea gâtlejul atunci când ne lăsa pe noi să cântăm...