Am revăzut-o după mult timp, câţiva ani buni... Puţin mai plinuţă, bronzată, dar la fel de zâmbitoare ca întotdeauna. Îmi amintesc cu drag de fetiţa de-a zecea care se plimba cu fetele pe coridoarele şcolii, doar-doar ne vom intersecta. Nu ştiu când ne-am văzut prima oară. Ştiu doar că - atunci când am început să ne placem - simţeam că o iubisem dintotdeauna. Era un sentiment ciudat. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să o plac atât de mult şi să îmi doresc cu atâta ardoare să fie A MEA! Încercam să-i tai calea, doar făceam parte dintre "ăia mari", eram bazat în liceu. Iar ea, o puştoaică slăbuţă, roşcată, cu ochi mari, căprui... Cred că ochii ei mi-au plăcut cel mai mult! Şi pe atunci simţeam că şi ei îi plac mult ochii mei... Era o energie extraordinară care prindea viaţă atunci când ne priveam - chiar şi fugitiv! Erau priviri furate, era pasiune, ce mai, săreau scântei! Până în ziua când l-a sărutat pe el...
Cred că n-am fost în viaţa mea mai trist ca atunci. De fapt, a fost seara în care mi-am dat seama că a avea prea mult bun-simţ este o imensă greşală. Nu când e în joc iubirea! Bunul-simţ e necesar oricând, dar nu atunci! Ştiam că el o place şi am stat pe margine, l-am lăsat să-şi încerce norocul. Speram din suflet ca ea să mai aibă răbdare. Nu a fost să fie... Trecuse vreo jumătate de an în care eu nu am făcut nici un pas să mă apropii de ea. Săreau doar scântei. Şi ştiu că fetiţa visa la mine, aşa cum visam şi eu că într-o zi vom fi împreună. N-a fost să fie. Şi-a irosit tinereţea cu el, pe care a învăţat efectiv să îl iubească. Da, atunci am învăţat că iubirea se învaţă. Sună tragic, dar aşa este. Păcat că o iubire învăţată se stinge aşa cum a început. Din nimic...
Era cu el deja de 3 luni, bănuiesc că se şi culcase cu el. Între noi încă mai ardea ceva. Am sărutat-o pe colţul gurii când am absolvit şi am mers cu colegii prin clase să ne luăm rămas-bun. În văzul tuturor, dar cumva n-a văzut nimeni. Am fost doar noi 2 şi lumea a fost a noastră. Pentru o clipă! Simţeam fiecare sentiment al ei pentru mine, ştiam că îşi blestemă clipa în care a acceptat compromisul, dar nu mai putea să dea înapoi. Căuta certitudini, siguranţă. De la mine putea avea tot, dar n-avea curajul să încerce.
Apoi a venit ziua în care mi-a spus. El plecase pentru scurt timp. S-a uitat la mine cu ochi mari şi trişti şi mi-a spus: "Ştii, mie mi-a plăcut foarte mult de tine". Atunci am avut curajul să recunosc că şi mie de ea. "Doar că n-am avut tupeul să-ţi spun", i-am zis. Momentul adevărului a fost groaznic. Amândoi am plecat capul în pământ. Ne iubeam. Şi n-aveam nici o şansă să fim împreună...
Am întâlnit-o peste 3 ani. Era singură. Pierdută. Se adunase cumva. Îmi venea s-o iau în braţe. Să o sărut şi să ne bucurăm împreună de un viitor minunat. Nu mai era aceeaşi. Era rece. La fel de frumoasă, dar rece. Îi luase tot ce-avusese mai bun în ea, îi furase tinereţile. Cred că nici lacrimi nu mai avea să plângă...
De atunci am mai întâlnit-o de câteva ori. Zice că îi merge bine. Zâmbeşte. Se bucură când mă vede. Şi ştiu că undeva, adânc în sufletul ei, încă mai simte ceva pentru mine. Se spune că omul duce cel puţin o dragoste neîmplinită în mormânt. Ea este, cu siguranţă, o dragoste neîmplinită. Poate marea mea dragoste neîmplinită. Îmi place s-o visez când mi-e dor. Şi să mă gândesc că e fericită. Undeva, cândva, cu cineva... Şi să ştiu în acelaşi timp câ ATUNCI ar fi fost cea mai fericită din lume. Cu mine!
Cred că n-am fost în viaţa mea mai trist ca atunci. De fapt, a fost seara în care mi-am dat seama că a avea prea mult bun-simţ este o imensă greşală. Nu când e în joc iubirea! Bunul-simţ e necesar oricând, dar nu atunci! Ştiam că el o place şi am stat pe margine, l-am lăsat să-şi încerce norocul. Speram din suflet ca ea să mai aibă răbdare. Nu a fost să fie... Trecuse vreo jumătate de an în care eu nu am făcut nici un pas să mă apropii de ea. Săreau doar scântei. Şi ştiu că fetiţa visa la mine, aşa cum visam şi eu că într-o zi vom fi împreună. N-a fost să fie. Şi-a irosit tinereţea cu el, pe care a învăţat efectiv să îl iubească. Da, atunci am învăţat că iubirea se învaţă. Sună tragic, dar aşa este. Păcat că o iubire învăţată se stinge aşa cum a început. Din nimic...
Era cu el deja de 3 luni, bănuiesc că se şi culcase cu el. Între noi încă mai ardea ceva. Am sărutat-o pe colţul gurii când am absolvit şi am mers cu colegii prin clase să ne luăm rămas-bun. În văzul tuturor, dar cumva n-a văzut nimeni. Am fost doar noi 2 şi lumea a fost a noastră. Pentru o clipă! Simţeam fiecare sentiment al ei pentru mine, ştiam că îşi blestemă clipa în care a acceptat compromisul, dar nu mai putea să dea înapoi. Căuta certitudini, siguranţă. De la mine putea avea tot, dar n-avea curajul să încerce.
Apoi a venit ziua în care mi-a spus. El plecase pentru scurt timp. S-a uitat la mine cu ochi mari şi trişti şi mi-a spus: "Ştii, mie mi-a plăcut foarte mult de tine". Atunci am avut curajul să recunosc că şi mie de ea. "Doar că n-am avut tupeul să-ţi spun", i-am zis. Momentul adevărului a fost groaznic. Amândoi am plecat capul în pământ. Ne iubeam. Şi n-aveam nici o şansă să fim împreună...
Am întâlnit-o peste 3 ani. Era singură. Pierdută. Se adunase cumva. Îmi venea s-o iau în braţe. Să o sărut şi să ne bucurăm împreună de un viitor minunat. Nu mai era aceeaşi. Era rece. La fel de frumoasă, dar rece. Îi luase tot ce-avusese mai bun în ea, îi furase tinereţile. Cred că nici lacrimi nu mai avea să plângă...
De atunci am mai întâlnit-o de câteva ori. Zice că îi merge bine. Zâmbeşte. Se bucură când mă vede. Şi ştiu că undeva, adânc în sufletul ei, încă mai simte ceva pentru mine. Se spune că omul duce cel puţin o dragoste neîmplinită în mormânt. Ea este, cu siguranţă, o dragoste neîmplinită. Poate marea mea dragoste neîmplinită. Îmi place s-o visez când mi-e dor. Şi să mă gândesc că e fericită. Undeva, cândva, cu cineva... Şi să ştiu în acelaşi timp câ ATUNCI ar fi fost cea mai fericită din lume. Cu mine!
