Nehotărâre

Uneori nu ştiu cum să răspund unor provocări. Alteori nu ştiu să iau o hotărâre. Sunt confuz. Nu mai ştiu ce vreau în lumea asta. Problemele zilnice mă copleşesc. Sunt tânăr şi încerc din răsputeri să ajung la mal. De multe ori înot împotriva curentului. E greu, dar încă mai am suflu. Mai rezist. Încă puţin.
Uneori îmi vine să plec în lume. N-am motor pentru asta, iar în maşină mă simt ca la închisoare. Nu sunt liber. Ori totul, ori nimic! Nu am acceptat niciodată cu uşurinţă locul 2.
Azi e o zi frumoasă. Semi-însorită, semi-noroasă. O zi în care nu poţi face nimic. Şi dacă vrei să ieşi la iarbă verde, sigur va ploua. Poate de asta sunt nehotărât. Poate mi-e prea frică de destin. Îmi place să îmi calculez paşii şi mă supăr dacă nu reuşesc. Sunt un naiv. Un naiv bine înfipt în realitate. Ce mă enervează nehotărârea asta!

Pitici pe creier

Ne împiedicăm de ei aproape la fiecare pas. Unii sunt ironici, alţii răutăcioşi sau mincinoşi. Nici unul nu e bun 100%. De ce? Pentru că sunt pitici. Iar complexul de a fi pitic te face un pic mai rău decât ar fi normal. Şi e firesc aşa. Numai că piticul de care mă lovesc eu la fiecare pas începe să-mi strice buna dispoziţie tot mai des. Încerc să îi vorbesc blând, să îl înţeleg. La un moment dat nu mai rezist. Explodez. Piticul e răutăcios, ciudat, fals. Minte cum deschide gura. Se dă lovit. E victimă parcă în fiecare zi, iar eu nu reuşesc să scap de sentimentul că are impresia că ne poate juca pe toţi pe degete. Cam aşa e piticul ăsta. Piticii sunt peste tot. Sunt mulţi şi răi. Şi, mai mult decât atât, vor să ne conducă. Ei, piticii, ar vrea să fie şefii noştri, doar-doar ar putea scăpa de complexul de inferioritate care-i macină. Am mai spus azi că nu-mi plac piticii?

Despre basme şi poveşti

E târziu deja şi gânduri o mie îmi trec prin cap. Azi a plouat din nou. Cu stropi mari, de vară. Fără grindină. Fără vânt. A plouat doar şi atât. Un prieten s-a gândit taman astăzi să-i dea un nume ploii. Şi m-a făcut să-mi amintesc cum visam cu ochii deschişi când eram mic şi îl auzeam pe bunicul povestind. Citind sau ascultând poveştile copilăriei, îmi imaginam că fenomenele naturii şi natura în sine, personajele principale din basme, erau precum oamenii. Marea era, de pildă, o femeie frumoasă, blondă, suavă, cu ochi albaştri, scurşi. Pădurea era o doamnă serioasă, severă şi dreaptă ca un trunchi de copac. Fulgerul era un bărbat roşcat, cu pistrui, roşu în obraji şi explodând de furie. Dar ploaia? Ploaia cum era? În poveştile germane pe care le citeam în cărţile procurate de mama de pe la anticariate, ploaia era o femeie grasă, supărată. Era asemeni şvăboaicelor de prin satele germane din Banat, severă, serioasă, cicălitoare. Aşa era ploaia.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum savuram basmele cu Prâslea, poveştile nemuritoare cu nu-ştiu-ce şeici, poveştile nemţeşti ale fraţilor Grimm şi câte şi mai câte. Pe atunci nu aveam calculator, telefon mobil, ba chiar şi televizorul a fost la început alb-negru. Am avut o copilărie fericită. Am avut privilegiul de a putea asculta poveşti din gura unor oameni dragi. Jack şi vrejul de fasole, povestea preferată. Harap-Alb nu mi-a plăcut niciodată. Un laş şi un fraier, cu tot cu cei şapte magnifici ai lui (erau mai puţini, da, ştiu). Poveştile Anderseneşti m-au deprimat dintotdeauna. Ce frumoase erau însă cele nemuritoare!
E târziu deja. Afară plouă cu stropi mărunţi. Ploaia nu e un manechin cu picioare lungi, suave. Ploaia e o femeie grasă. Iar eu nu vreau nimic mai mult decât să ascult o poveste. Cred că voi da drumul torenţilor să downloadeze un audiobook.