Peronul e plin de turişti cu bagaje imense, pe care le târăsc după ei în trolere scârţâitoare. N-am timp să-i observ. Trebuie să ajung rapid la linia 6. "Trenul rapid Timişoara-Bucureşti pleacă din staţie de la linia 6". Vocea dispecerei mă disperă. E piţigăiată şi cuvintele sunt indescifrabile auditiv. Trebuie să ajung la linia 6. Alerg printre turiştii grăbiţi. Dezechilibrez o babă cu nişte găini într-o plasă. Un moş face pe nebunu' că de ce îl împing. Nu-mi pasă. Trebuia să fi ajuns deja la linia 6...
De departe văd cum rapidul o ia din loc. Încet se cuplează acuplele şi roţile de fier ruginit se pun în mişcare. Nu e intercity sau săgeata. E din ăla vechi, naşpa. Alerg pe lângă tren. O caut disperat.
Dintr-o dată, văd nişte ochi care mă străfulgeră. Ea e! Are părul negru-tăciune şi nişte ochi de vrăjitoare. Aşa-i spuneam mereu. Cu ei m-a vrăjit. Cu ei... N-am apucat nici s-o sărut înainte de a pleca. Nu mi-a dat voie să o sărut. Ăsta-i semnul răului, mi-am zis. Aşa a vrut ea. Să plece fără urmă, să dispară. Mi-a zis că-i e dor de mare. Că vrea să uite. Să se purifice. Că nu ne potrivim.
Îi văd chipul oglindit în geamul rapidului. E frumoasă. Şi era doar a mea. Văd cum îşi aprinde o ţigară. Nebuna! A uitat că în tren nu se fumează? Ah, nu, iată, o striveşte. Pe frunte am picuri de sudoare. Dar alerg, alerg întruna... Vrea să pară indiferentă. Să nu privească în urmă. Sunt la doi paşi în urma ei. Şi ea priveşte cu coada ochiului cum alerg ca un dement după tren... Îşi trece mâna prin păr. Îi e teamă. Aşa face mereu când îi este teamă. Probabil că îi e teamă că a greşit. Poate mă mai iubeşte. Îi pare rău. Dar e orgolioasă. Nu va ceda. Ştiu că o văd pentru ultima oară. Simt asta. Şi totuşi, alerg ca un dement...
Trenul dispare în zare. Am rămas pe câmp, nu ştiu nici eu pe unde exact. Sunt o apă. Iar ea priveşte în urmă acum. Ştiu asta. Simt asta.
De departe văd cum rapidul o ia din loc. Încet se cuplează acuplele şi roţile de fier ruginit se pun în mişcare. Nu e intercity sau săgeata. E din ăla vechi, naşpa. Alerg pe lângă tren. O caut disperat.
Dintr-o dată, văd nişte ochi care mă străfulgeră. Ea e! Are părul negru-tăciune şi nişte ochi de vrăjitoare. Aşa-i spuneam mereu. Cu ei m-a vrăjit. Cu ei... N-am apucat nici s-o sărut înainte de a pleca. Nu mi-a dat voie să o sărut. Ăsta-i semnul răului, mi-am zis. Aşa a vrut ea. Să plece fără urmă, să dispară. Mi-a zis că-i e dor de mare. Că vrea să uite. Să se purifice. Că nu ne potrivim.
Îi văd chipul oglindit în geamul rapidului. E frumoasă. Şi era doar a mea. Văd cum îşi aprinde o ţigară. Nebuna! A uitat că în tren nu se fumează? Ah, nu, iată, o striveşte. Pe frunte am picuri de sudoare. Dar alerg, alerg întruna... Vrea să pară indiferentă. Să nu privească în urmă. Sunt la doi paşi în urma ei. Şi ea priveşte cu coada ochiului cum alerg ca un dement după tren... Îşi trece mâna prin păr. Îi e teamă. Aşa face mereu când îi este teamă. Probabil că îi e teamă că a greşit. Poate mă mai iubeşte. Îi pare rău. Dar e orgolioasă. Nu va ceda. Ştiu că o văd pentru ultima oară. Simt asta. Şi totuşi, alerg ca un dement...
Trenul dispare în zare. Am rămas pe câmp, nu ştiu nici eu pe unde exact. Sunt o apă. Iar ea priveşte în urmă acum. Ştiu asta. Simt asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu