Virtutea mea

Prietenia e o virtute. O virtute pe care doar puţini o au. Să nu-mi spui că TU nu ai bârfit niciodată pe cineva. Eşti om...
Îmi e greu să scriu când sunt fericit. Când lumea-i a mea, cum ziceau BUG Mafia. Pot însă să scriu când lumea mi se destramă, când îmi fuge pământul de sub picioare. Într-o zi ca astăzi, degetele tastează singure pe tastatură. Mintea devine accesoriu.
Pe unii îi consideram prieteni. Pe alţii, potenţiali prieteni. Şi unii, şi alţii îmi erau dragi ca oameni. Dragi, pentru că aveam credinţa că au coloană vertebrală. Îi vedeam serioşi, buni, corecţi. Între timp am realizat că aparenţele înşală. Că prietenii sunt păsări rare. Că nu are rost să îţi faci prieteni noi. Cei vechi vor fi mereu acolo pentru tine. Şi asta e mai mult decât suficient.
Voi vorbi pe şleau, pentru a mă descărca. N-am duhovnic pentru asta. Am însă blog, ca voi toţi, de altfel. De câteva săptămâni se învârt în jurul meu două persoane ciudate. Una din ele sunt sigur că are suflet bun, însă s-a făcut praf, de ce, nu ştiu. Cealaltă persoană e meschină. Ştie să fie ironică, să te atace, să se răzbune. Atât. A reuşit să o tragă prin noroi şi pe persoana cea bună, astfel că mi-au devenit ambele instant antipatice. Sunt oameni pe care alteori mi i-aş fi dorit alături. Mi i-aş fi dorit aproape, poate chiar prieteni. M-au dezamăgit însă atât de tare, încât îmi doresc să dispară din jurul meu. Să nu-i mai văd. Sunt superficiali, miştocari, nesimţiţi. Mă bucură în secret un singur lucru: Că răutatea lor se va întoarce împotriva lor. Nu ştiu dacă există cineva acolo sus. Ştiu însă sigur că "şi-o vor lua". Şi asta pentru că mi-am luat-o şi eu atunci când am rănit gratuit.
În clipele astea oribile, în care simt că nu mai e nimeni alături de mine, îmi amintesc de prieteni. Şi mă bucur că-i am acolo, aproape. Sunt puţini, dar valoroşi. Ştiu că i-am dezamăgit şi că îi voi mai dezamăgi. Dar voi fi acolo pentru ei când vor avea nevoie de mine. Pentru că sunt un norocos: Virtutea asta mă caracterizează.