Un suflet

Era o seară rece de septembrie. Se plimba de nebună pe străzi. Singură. Noaptea la 12. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. Îi părea rău pentru anii pe care i-a irosit alături de el. Când ar fi putut sta lângă o persoană de caracter. Sau ar fi putut pleca undeva departe, la master. Fără să privească înapoi. Acum era târziu. Ştia că trebuie să-şi vadă de viaţă. "De mâine" dorea să nu mai plângă. Să-şi croiască un nou destin. Singură. Sau alături de un necunoscut, pe care să nu-l lase prea uşor să-i pătrundă în suflet. Îi era dor de prietenele din copilărie. De prietenii din liceu care au ridicat-o de atâtea ori când simţea că nu mai poate sta în picioare. Îi era dor de G., care prin sfaturile lui reuşise mereu să-i dea putere. Curaj. Credinţă. Dorinţa de a lupta. Ah, de atâtea îi era dor!
În timpul ăsta, el reflecta la trecut. O iubise, însă nu ştiuse să o păstreze aproape. O lăsase să se îndepărteze, ba mai mult, o forţase practic să plece din viaţa lui. Pentru totdeauna. Ştia că nu va fi fericit mult timp. Că va umbla cu una, cu alta, dar o fată ca ea nu va mai întâlni niciodată. Ea fusese specială. Altfel ca toate. Sensibilă. Finuţă. Un suflet mare. Avusese privilegiul să aibă şi el loc în acel suflet vreo patru ani. Prea puţin. Însă destul să îl distrugă.