Ne împiedicăm de ei aproape la fiecare pas. Unii sunt ironici, alţii răutăcioşi sau mincinoşi. Nici unul nu e bun 100%. De ce? Pentru că sunt pitici. Iar complexul de a fi pitic te face un pic mai rău decât ar fi normal. Şi e firesc aşa. Numai că piticul de care mă lovesc eu la fiecare pas începe să-mi strice buna dispoziţie tot mai des. Încerc să îi vorbesc blând, să îl înţeleg. La un moment dat nu mai rezist. Explodez. Piticul e răutăcios, ciudat, fals. Minte cum deschide gura. Se dă lovit. E victimă parcă în fiecare zi, iar eu nu reuşesc să scap de sentimentul că are impresia că ne poate juca pe toţi pe degete. Cam aşa e piticul ăsta. Piticii sunt peste tot. Sunt mulţi şi răi. Şi, mai mult decât atât, vor să ne conducă. Ei, piticii, ar vrea să fie şefii noştri, doar-doar ar putea scăpa de complexul de inferioritate care-i macină. Am mai spus azi că nu-mi plac piticii?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu