E târziu deja şi gânduri o mie îmi trec prin cap. Azi a plouat din nou. Cu stropi mari, de vară. Fără grindină. Fără vânt. A plouat doar şi atât. Un prieten s-a gândit taman astăzi să-i dea un nume ploii. Şi m-a făcut să-mi amintesc cum visam cu ochii deschişi când eram mic şi îl auzeam pe bunicul povestind. Citind sau ascultând poveştile copilăriei, îmi imaginam că fenomenele naturii şi natura în sine, personajele principale din basme, erau precum oamenii. Marea era, de pildă, o femeie frumoasă, blondă, suavă, cu ochi albaştri, scurşi. Pădurea era o doamnă serioasă, severă şi dreaptă ca un trunchi de copac. Fulgerul era un bărbat roşcat, cu pistrui, roşu în obraji şi explodând de furie. Dar ploaia? Ploaia cum era? În poveştile germane pe care le citeam în cărţile procurate de mama de pe la anticariate, ploaia era o femeie grasă, supărată. Era asemeni şvăboaicelor de prin satele germane din Banat, severă, serioasă, cicălitoare. Aşa era ploaia.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum savuram basmele cu Prâslea, poveştile nemuritoare cu nu-ştiu-ce şeici, poveştile nemţeşti ale fraţilor Grimm şi câte şi mai câte. Pe atunci nu aveam calculator, telefon mobil, ba chiar şi televizorul a fost la început alb-negru. Am avut o copilărie fericită. Am avut privilegiul de a putea asculta poveşti din gura unor oameni dragi. Jack şi vrejul de fasole, povestea preferată. Harap-Alb nu mi-a plăcut niciodată. Un laş şi un fraier, cu tot cu cei şapte magnifici ai lui (erau mai puţini, da, ştiu). Poveştile Anderseneşti m-au deprimat dintotdeauna. Ce frumoase erau însă cele nemuritoare!
E târziu deja. Afară plouă cu stropi mărunţi. Ploaia nu e un manechin cu picioare lungi, suave. Ploaia e o femeie grasă. Iar eu nu vreau nimic mai mult decât să ascult o poveste. Cred că voi da drumul torenţilor să downloadeze un audiobook.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu