Dezamăgire

Există oameni care nu te vor dezamăgi niciodată. Şi oameni care o fac mereu, pentru că nu ştiu să aprecieze o prietenie...
Ce faci când cineva îţi înşală încrederea de nenumărate ori? Ierţi tot de atâtea ori? Te laşi călcat în picioare? Nu, nu e vorba de orgoliu. E vorba de altceva, ceva ce se cheamă "suflet". Ce faci când nu mai poţi suporta durerea? Laşi de la tine în continuare? Eu nu pot, oricât aş încerca.
Oamenii direcţi şi sinceri mi-au plăcut întotdeauna. Întotdeauna am crezut că doar prin ei pot deveni înţelept. Nu am suferit niciodată minciuna, falsitatea, prostia. Sunt nişte lucruri care îmi doresc să nu fi existat niciodată. Nu-mi plac oamenii insistenţi. Insistenţi în prostia lor.
Sunt oameni care te rănesc cu zâmbetul pe buze. Şi oameni care o fac subtil, dar la fel de dureros. Ei, pe aceşti oameni mi-aş dori să îi exclud cu totul din viaţa mea. Să-i dau la o parte, să nu mai ştiu de ei. Mi-e dor să fiu înconjurat de prieteni, de oameni dragi, care au curajul să-mi spună sincer ce cred despre mine. De oameni care să nu mă mintă în faţă.
Azi m-a dezamăgit un aşa-zis prieten. Şi am decis să rup prietenia. Ştiu că într-o zi îl voi ierta, dar până atunci prefer să păstrez distanţa.

Despre o prietenă

"Bă, mi-eşti una din cele mai dragi persoane şi fix de ziua ta am uitat! Îşi doresc tot binele din lume! La mulţi ani!"

Trimiteam acest mesaj azi pe la 14.30, după ce m-am supărat foarte tare că am uitat de ziua unei prietene vechi. Mi-a părut rău, pentru că este una dintre acele persoane despre care scriam ieri. Telepatic... Ceva nu mi-a dat pace, am simţit că trebuie să se întâmple ceva în viaţa ei. Poate a sughiţat ieri.

Peste câteva minute, vine şi răspunsul:

"Şi tu îmi eşti tare drag, de aceea nu contează când îmi spui tu la mulţi ani. Te pup!"

Acest mesaj mi-a făcut ziua frumoasă. Mi-a demonstrat pentru a mia oară că prietenii adevăraţi sunt rari, dar buni. Nu aveam nevoie de demonstraţia asta, dar m-a bulversat în sens pozitiv, dacă pot spune aşa.
Prietena asta a mea e o persoană deosebită. E frumoasă în toate sensurile. E sensibilă, bună, drăguţă, finuţă, efectiv e o persoană deosebită. Nu am mai vorbit cu ea de multă vreme. Uneori trec lunile fără să schimbăm 2 vorbe. Dar atunci când am o problemă, ştiu că pot apela la ea. Nu fac asta. Nu fac asta, pentru că nu vreau s-o supăr cu problemele mele. Nici ea nu apelează la mine. Dar e unul din acei oameni pentru care mi-aş putea tăia un deget. Aş fi acolo pentru ea dacă ar avea nevoie de mine. Oricând, oriunde, fie ce-o fi. Pentru asta sunt făcuţi prietenii!

Despre prieteni

Sunt oameni pe care nu-i vezi cu lunile, dar îi simţi aproape. Şi oameni care-ţi sunt aproape, dar mai departe ca oricând...

E dezamăgitor când un prieten începe să pună condiţii, să te acapareze, să dorească să îţi dicteze cum să-ţi trăieşti viaţa, cu cine să-ţi petreci timpul liber. E şi mai trist atunci când scuza este "pasa proastă" prin care trece. OK. Avem cu toţii necazuri. Nu există om pe deplin fericit. Şi totuşi: Trebuie să învăţăm să nu-i mai molestăm pe cei din jurul nostru cu problemele care ne macină. Să oferim un zâmbet unui prieten întâlnit întâmplător pe stradă. Şi ştii de ce? Ca să-i facem ziua mai frumoasă. Un zâmbet - sună a clişeu - nu costă nimic şi poate fi realizat atât de simplu. E vorba de contracţia câtorva muşchi, atât. Poate fi fals, poate fi jucat. Poate fi real. Dar trebuie SĂ FIE.
Mi-e dor de prietenii din copilărie, acei prieteni de demult, fără pretenţii, fără fiţe, fără reproşuri. Acei prieteni pe care-i pot suna când îmi fulgeră prin suflet şi care vor şti imediat ce descântece trebuie făcute pentru a alunga furtuna din sufletul meu. Măcar pentru o noapte. Ştiu că din când în când şi ei îşi amintesc de mine. Şi îşi fac griji în tăcere pentru mine, sperând că îmi este bine. Da, chiar îmi este bine. Nu mă voi lamenta, nici nu aş avea un motiv. Problemele vin singure, nu trebuie să le invoc eu. Mi-e dor de oamenii care mi-au acoperit rănile cu pansamente şi care au băut şi fumat cu mine atunci când singura salvare era în fum şi pahar. Mi-e dor şi doare...
Mă voi îndepărta încet de oamenii care nu mă merită. Care m-au pierdut pentru că au fost prea egoişti ca să mă păstreze. Sunt un tip sincer, care nu se ascunde după perdele atunci când vine vorba de prieteni. Dar când un prieten îmi cere să fiu altfel pentru el, când trebuie să-mi calculez cuvintele ca să mă poată tolera, îi dau drumul.
În ultimul timp am cunoscut mulţi oameni de calitate. Mulţi au fixuri, ciudăţenii, dar pe mulţi am reuşit să îi citesc. Nu sunt omul care se rezumă la chestii de suprafaţă. Sunt profund, pentru că aşa doresc şi eu să fiu cunoscut, în profunzime. Cine mă judecă fără să mă cunoască nu are ce căuta în lumea mea. Mă bucur pentru faptul că am lângă mine oameni de calitate. Prieteni de pahar şi de zile ploioase, care mi-ar fi alături oricând, oriunde, cu orice preţ. Şi în acelaşi timp mi-e dor de prietenii vechi, aceia de care mă leagă câteva fire nevăzute. Prietenie, sinceritate, amintiri, durere...

Eclipsa de lună

S-a întâmplat acum câteva clipe. Îmi place luna, pentru că e singuratică. Şi nebună. Mistică. Ciudată. Şi că nu-mi dă pace noaptea. Aştept cu nerăbdare somnul, să văd ce vise-mi va aduce în noaptea asta.

Mă voi întoarce

Nu sunt nebun, tâmpit, tembel. Sunt doar un visător incurabil. Ba da, poate sunt puţin nebun. Ascult Compact.

Cât aş vrea sa ştii ce s-a întâmplat
Câte nopţi am plâns de când ai plecat
Nu ştiu cine a spus ultimul cuvânt
Şi ne-am despărţit pentru o vorbă-n vânt

N-am crezut atunci că din tot ce-a fost
Vom alege scrum fără nici un rost
Poate nici nu şti cât am aşteptat
Să ne amintim tot ce am uitat

Cât vom alerga pe pământ
Vom minţi mereu suspinând în gând
După ani şi ani mă voi întoarce
După ani şi ani sigur voi veni
După ani şi ani vom fi împreună din nou
Primul nostru gând ne va regăsi plângând...

Şi eu mă voi întoarce. Jur. Nu ştiu când, nu ştiu cum. Dar o voi face.