E dezamăgitor când un prieten începe să pună condiţii, să te acapareze, să dorească să îţi dicteze cum să-ţi trăieşti viaţa, cu cine să-ţi petreci timpul liber. E şi mai trist atunci când scuza este "pasa proastă" prin care trece. OK. Avem cu toţii necazuri. Nu există om pe deplin fericit. Şi totuşi: Trebuie să învăţăm să nu-i mai molestăm pe cei din jurul nostru cu problemele care ne macină. Să oferim un zâmbet unui prieten întâlnit întâmplător pe stradă. Şi ştii de ce? Ca să-i facem ziua mai frumoasă. Un zâmbet - sună a clişeu - nu costă nimic şi poate fi realizat atât de simplu. E vorba de contracţia câtorva muşchi, atât. Poate fi fals, poate fi jucat. Poate fi real. Dar trebuie SĂ FIE.
Mi-e dor de prietenii din copilărie, acei prieteni de demult, fără pretenţii, fără fiţe, fără reproşuri. Acei prieteni pe care-i pot suna când îmi fulgeră prin suflet şi care vor şti imediat ce descântece trebuie făcute pentru a alunga furtuna din sufletul meu. Măcar pentru o noapte. Ştiu că din când în când şi ei îşi amintesc de mine. Şi îşi fac griji în tăcere pentru mine, sperând că îmi este bine. Da, chiar îmi este bine. Nu mă voi lamenta, nici nu aş avea un motiv. Problemele vin singure, nu trebuie să le invoc eu. Mi-e dor de oamenii care mi-au acoperit rănile cu pansamente şi care au băut şi fumat cu mine atunci când singura salvare era în fum şi pahar. Mi-e dor şi doare...
Mă voi îndepărta încet de oamenii care nu mă merită. Care m-au pierdut pentru că au fost prea egoişti ca să mă păstreze. Sunt un tip sincer, care nu se ascunde după perdele atunci când vine vorba de prieteni. Dar când un prieten îmi cere să fiu altfel pentru el, când trebuie să-mi calculez cuvintele ca să mă poată tolera, îi dau drumul.
În ultimul timp am cunoscut mulţi oameni de calitate. Mulţi au fixuri, ciudăţenii, dar pe mulţi am reuşit să îi citesc. Nu sunt omul care se rezumă la chestii de suprafaţă. Sunt profund, pentru că aşa doresc şi eu să fiu cunoscut, în profunzime. Cine mă judecă fără să mă cunoască nu are ce căuta în lumea mea. Mă bucur pentru faptul că am lângă mine oameni de calitate. Prieteni de pahar şi de zile ploioase, care mi-ar fi alături oricând, oriunde, cu orice preţ. Şi în acelaşi timp mi-e dor de prietenii vechi, aceia de care mă leagă câteva fire nevăzute. Prietenie, sinceritate, amintiri, durere...
Mi-e dor de prietenii din copilărie, acei prieteni de demult, fără pretenţii, fără fiţe, fără reproşuri. Acei prieteni pe care-i pot suna când îmi fulgeră prin suflet şi care vor şti imediat ce descântece trebuie făcute pentru a alunga furtuna din sufletul meu. Măcar pentru o noapte. Ştiu că din când în când şi ei îşi amintesc de mine. Şi îşi fac griji în tăcere pentru mine, sperând că îmi este bine. Da, chiar îmi este bine. Nu mă voi lamenta, nici nu aş avea un motiv. Problemele vin singure, nu trebuie să le invoc eu. Mi-e dor de oamenii care mi-au acoperit rănile cu pansamente şi care au băut şi fumat cu mine atunci când singura salvare era în fum şi pahar. Mi-e dor şi doare...
Mă voi îndepărta încet de oamenii care nu mă merită. Care m-au pierdut pentru că au fost prea egoişti ca să mă păstreze. Sunt un tip sincer, care nu se ascunde după perdele atunci când vine vorba de prieteni. Dar când un prieten îmi cere să fiu altfel pentru el, când trebuie să-mi calculez cuvintele ca să mă poată tolera, îi dau drumul.
În ultimul timp am cunoscut mulţi oameni de calitate. Mulţi au fixuri, ciudăţenii, dar pe mulţi am reuşit să îi citesc. Nu sunt omul care se rezumă la chestii de suprafaţă. Sunt profund, pentru că aşa doresc şi eu să fiu cunoscut, în profunzime. Cine mă judecă fără să mă cunoască nu are ce căuta în lumea mea. Mă bucur pentru faptul că am lângă mine oameni de calitate. Prieteni de pahar şi de zile ploioase, care mi-ar fi alături oricând, oriunde, cu orice preţ. Şi în acelaşi timp mi-e dor de prietenii vechi, aceia de care mă leagă câteva fire nevăzute. Prietenie, sinceritate, amintiri, durere...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu